Bucuria de a ne ruga împreună. Pelerinaj în fascinanta țară de pe două continente – Turcia         

Părintele Bălan Milan spunea: ” Pelerinajul este o constantă a umanităţii. El are motivaţii multiple şi semnificaţii spirituale profunde, când este trăit intens şi înţeles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze şi să venereze locurile sfinte biblice, monumentele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni, locuri unde trăiesc mari duhovnici, biserici şi mănăstiri importante. În pelerinaj, Dumnezeu şi omul se caută reciproc şi se întâlnesc în mod spontan şi misterios … Pelerinajul religios este o căutare în lumea pământească a ceea ce nu este din lumea aceasta: „Împărăţia lui Dumnezeu”.

Simţim, din când în când, nevoia unei evadări din viaţa cotidiană, o chemare lăuntrică spre locurile de rugăciune. Sunt locuri binecuvântate pe acest pământ, în care sfinţenia se simte şi se respiră la tot pasul, pentru ca lumea să cunoască divina bunătate a lui Dumnezeu. Astăzi, când trăim într-o lume care este cu fiecare zi mai departe de Dumnezeu, care nu se mai poate împotrivi ispitelor, cufundându-se fără speranţă în adâncul păcatelor, a încerca să-L regăreşti pe Dumnezeu devine tot mai greu, aproape imposibil.

Porţile mănăstirilor se deschid spre noi, îmbiindu-ne cu tihna sfintelor slujbe, cu mireasma de tămâie şi sfinte moaşte. Din icoane şi fresce nepreţuite, veşnicia priveşte în ochii noştri şi în frumuseţea ei se topesc grijile vieţii de zi cu zi. Glasul de clopote şi de toacă, vechea cântare bizantină, ne cheamă la închinare şi rugăciune, la odihnă pentru sufletul obosit şi tămăduire pentru suferinţele trupului. Suntem pelerini întreaga noastră viață pe pământ, pelerinajul fiind unul dintre cele mai mari acte de pocăință și de jertfă adusă lui Dumnezeu, pe care il putem face în viața pământeană.

Viața omului este o călătorie continuă, a cărei finalitate este Împărăția Cerurilor – întâlnirea cu Dumnezeu. În acest pelerinaj al vieții pământești, mai lung sau mai scurt, după cum îi este dat fiecăruia, se cuvine să ascultăm cuvântul celor ce înlesnesc comuniunea noastră cu Dumnezeu, cuvânt ce va rodi mai cu spor în locurile unde s-au nevoit întru binecuvântarea noastră, Maica Domnului, sfinții, pustnicii, ori marii duhovnici ai ortodoxiei. Însă depinde de fiecare ce caută și ce dorește să vadă cu ochii minții, cu ochii sufletului.

De aceea, ne-am pornit la drum, însoțiți de preacuviosul părinte Antonie Flore, starețul mănăstirii Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Piatra Craiului, care ne-a dat binecuvântarea de călătorie pentru acest pelerinaj. Călătorim pe Valea Oltului. Primul popas îl facem la Mănăstirea Cozia, biserica fiind ridicată de un meșter sârb între 1386-1391, aici și-au găsit somnul de veci Mircea cel Bătrân (ctitor al mănăstirii) și Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită după moartea fiului său. Pe tot traseul am cântat pricesne și alte cântece religioase, am ascultat povestioare duhovnicești și cuvinte de învățătură ale părintelui Antonie Flore, creându-se astfel o stare emoțională duhovnicească, cu cât ne apropiam mai mult de sfintele mănăstiri. În fiecare dimineață și seară îi mulțumim bunului Dumnezeu prin rugăciunile noastre.

Înnoptăm în capitala țării, unde o întâlnim pe doamna Elena Nuță, ghidul nostru, o adevărată enciclopedie vie. Dimineața devreme ne continuăm călătoria. Trecem Podul prieteniei, peste Dunăre, lung de 2224 m, traversăm Bulgaria și ajungem la granița cu Turcia. Control sever la pașapoarte. Seara suntem la Eceaba, de unde luăm ferry-boat-ul pentru a traversa Strâmtoarea Dardanele, aflată în nord – vestul Turciei, ce leagă Marea Egee cu Marea Marmara. Este lungă de 61 km și are o deschidere de 1,2-6 km, adâncimea medie de 55 m, iar cea maximă 82 m. La fel ca și Bosforul, separă Europa (Peninsula Galliopi) de Asia, iar împreună cu Bosforul, leagă Marea Neagră de Marea Mediterană. Importantă din punct de vedere strategic încă din antichitate, Strâmtoarea Dardanele era apărată de cetatea Troia în partea ce se învecina cu Asia. În 480 î.Hr. Xerxes I a traversat Strâmtoarea pentru a invada Grecia, așa cum a făcut și Alexandru cel Mare, în campania sa împotriva Persiei ; în 334 î.Hr. Cel mai important oraș de pe malul strâmtorii este Canakkale, unde în 1915 – 1916 au avut loc lupte cu englezii şi francezii care au dat turcilor încredere în comandantul lor Mustafa Kemal. Bătălia, în istoria Turciei, este sinonimă cu renașterea statului. Călătoria cu ferry-boat-ul durează 25 de minute. Ajungem la Canakkale, unde ne cazăm.

Câteva cuvinte despre țara în care ne aflăm. Turcia se află pe două continente, Europa și Asia, fiind separate prin Marea Marmara, cu strâmtorile Bosfor și Dardanele. Regiunea europeană a Turciei, Tracia, reprezintă 3% din suprafața țării, în timp ce partea asiatică se întinde peste întreaga peninsulă Anatolia. E situată în sud – estul Europei și sud – vestul Asiei, învecinată la nord – vestul Bulgariei, și Grecia, la nord cu Marea Neagră, la nord – est cu Georgia și Armenia, în est cu Iranul, în sud cu Irakul, Siria, Marea Mediterană, iar la vest cu Mare Egee. Capitala, Ankara, este situată în Anatolia Centrală. Religia : islamică – 97,2% (suniți 67%, șiiți 30%), creștină ortodoxă 0,6%, alte credințe 2,2%. De pe teritoriul Turciei izvorăsc cele două mari fluvii ale Asiei de sud – vest, Tigru și Eufrat.

Suntem în a treia zi de pelerinaj. După servirea micului dejun, plecăm spre Kuşadasî, una dintre stațiunile vestite ale Turciei, situată pe coasta de vest, la 90 km sud de Izmir, pe malul Mării Egee.  Este o plăcere să admiri iahturile și navele de croazieră, într-o imagine panoramică, cu răsărit de soare. Vizităm cetatea antică Troia. Încă din anul 1871, cetatea preistorică a regelui Priam a încetat să mai fie o legendă scrisă în filele anticului poem al lui Homer. Lectura Iliadei l-a îndemnat pe negustorul german la căutări care s-au finalizat cu succes. Arheologul amator Heinrich Schliemann a descoperit cetatea ale cărei ruine pot fi admirate astăzi în apropierea Strâmtorii Dardanele. Descrierea în paginile  Iliadei a ultimelor 50 de zile din războiul de 10 ani dintre ahei și troieni a făcut ca această cetate să devină nemuritoare. Orașul, considerat ca fiind rodul fanteziei literare a lui Homer s-a dovedit a exista și în realitate. Troia este una dintre cele mai cântate din mitologia clasică, datorită asediului ei și războiului declanșat de greci pentru a o aduce înapoi pe Elena, soția lui Menelaos, case fusesee răpită de Paris fiul lui Priam. Grecii au reușt să cucerească Troia printr-un șiretlic, la sfatul lui Ulise. S-au prefăcut că se retrag și s-au ascuns în Tenedos, lăsând pe plajă celebrul cal de lemn. Grecul Sinon, pretinzând că a dezertat, i-a convins pe troieni să ducă în cetate statuia, considerând-o un dar, o garanție sigură a victoriei. În ciuda avertismentului prezicătoarei Casandra și opoziția lui Laocoon, preot troian, care încearcă să-i convingă pe troieni cu cuvintele : ”Timeo danaos et dona ferentes” (Vergilius, Eneida) –  „mă  tem de greci chiar când aduc daruri”, să nu introducă în cetate ”calul troian” lăsat de greci. Troienii acceptă darul și îl duc în cetate. Astfel a început cea din urmă noapte a Troiei. Din pântecul calului au ieșit războinicii greci, ajutați de cei ascunși în Tenedos, trecând prin foc și sabie capitala regatului lui Priam.

Vizităm cetatea antică Pergam, aflată la 26 km de Marea Egee. Pergamul este citat în cartea Apocalipsei 2:12, ca fiind unul intre cele șapte biserici-cetate din Asia (Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea). Siturile arheologice ale anticului Pergam se găsesc în nordul și vestul orașului Bergama. Biblioteca din Pergam, situată pe Acropole, a fost a doua bibliotecă in Grecia antică. Se spune că biblioteca număra 200.000 volume, dăruite mai târziu Cleopatrei de către Marcus Antonius, ca dar de nuntă. Odată cu sistarea exportului de papirus de către Dinastia Ptolemeilor, sprijinitorii bibliotecii au inventat o materie nouă pentru codice, numită pergaminus sau pergamena, după numele orașului.

Ne continuăm călătoria, întâlnind o construcţie bizară ce se înalţă în câmpia de la poalele Pergamului: Serapionul, sau „Curtea Roşie”, cel mai mare templu ridicat de romani pe pământul Asiei Mici. Serapionul datând din secolul II, probabil sub domnia lui Hadrianus (117 – 138), a adăpostit pe timpul Imperiului Bizantin o biserică dedicată Sf. Ioan. Vremurile cuceririlor arabe şi apoi turce au eliminat orice viaţă din Serapion, dar nu i-au putut produce şi dispariţia.

Trecem prin Izmir, port la Marea Egee şi al treilea oraş al ţării. Întemeiat de coloniştii greci (ionieni), în secolul XI î.Hr cu numele Aeolians. Aflat sub stăpânire bizantină,  a fost cucerit de selgiucizi (1076), devastat de Timur Lenk (1402), a intrat apoi sub dominaţie otomană (1424) şi în 1919, în urma tratatului de la Lausanne a revenit Turciei.

Părăsim Izmirul, aglomeraţia oraşului se risipeşte, ne îndreptăm spre sud, într-o regiune cu livezi de portocali şi mandarini, cu plantaţii de bumbac. Pe ţărmul sudic al Mării Egee, lângă golful din apropierea oraşului Selkuc se află unul dintre cele mai frumoase oraşe ale antichităţii, Efes. Înfiinţat în secolul XI î.Hr., Efesul este celebru datorită Antemisionului, templu zeiţei Artemis, considerat una dintre minunile lumii antice. Artemis era fiica lui Zeus şi a lui Leto, precum şi sora geamănă a lui Apolo. Oamenii o adorau ca zeiţă a vânătorii, stăpână a pădurilor şi a animalelor sălbatice. Începuturile cultului lui Artemis datează din perioada aşa numitului Efes I, în al doilea mileniu î.Hr. când oraşul era locuit de lelegi şi carieni, popoare din Asia Mică care au înălţat aici o capelă în cinstea zeiţei mamă – Cybele. În secolul X î.Hr., în perioada lui Efes II, oraşul a fost condus de greci. Cultul lui Cybele s-a contopit treptat cu zeiţa greacă a vânătorii Artemis, căreia în jurul anului 560 î.Hr., i-a fost ridicat primul templu. În secolul V î.Hr., în perioada luptelor dintre Grecia şi Persia, templul a fost distrus, apoi reconstruit. În anul 356 iulie,21,î.Hr., cizmarul Herostratus i-a pus foc la temelie, prin această faptă vrând să-şi asigure celebritatea. Templul a fost reconstruit din nou, luând fiinţă astfel Artemision, considerat de antici una dintre cele şapte minuni ale lumii.

Oraşul este puternic legat şi de începuturile creştinătăţii. În anul 56 a fost vizitat de Sf. Pavel în timpul călătoriei sale misionare prin Asia, Sf. Ioan Evanghelistul a trăit aici împreună cu Maria, mama lui Iisus. Din această cauză Efesul a devenit în anul 431 locul de desfăşurare al celui de al treilea Sinod Ecumenic, în timpul căruia a fost proclamată dogma concepţiei imaculate a Preasfintei Fecioare Maria.

Casa Maicii Domnului aflată între Efes şi Seljuk, pe colina Coresos este socotită drept locul în care Fecioara Maria şi-a petrecut ultimii 11 ani ai vieţii pământeşti. Maica Domnului a fost adusă în Efes de către Sf. Apostol Ioan Evanghelistul, la scurt timp după învierea din morţi a Domnului Hristos. Hristos aflat pe cruce îi zice Apostolului Ioan să aibă grijă de Maica Sa.

Printre numeroasele şi splendidele clădiri păstrate aici din perioada de glorie a Imperiului Roman se află librăria Celsus (foto 2) biblioteca lui Celsus întrecută pe atunci doar de cele din Alexandria şi Pergam. Ea a fost distrusă şi prădată de goţi în anul 163.

Este a patra zi a pelerinajului nostru, zi în care am vizitat multe şi importante obiective. Cinăm şi camerele curate ale hotelului Dabaklar din Kuşadasî ne cheamă la odihnă.

După ce servim micul dejun ne îmbarcăm în autocar, ne facem rugăciunile de dimineaţă şi ne îndreptăm spre Pamukkale, spre a vizita cetăţile antice Milet şi Didim. Miletul, oraş grecesc a fost fondat la sfârşitul mileniului II î.Hr., de ionieni. Distrus de perşi (500 – 494 î.Hr.), refăcut în 479 î.Hr., cucerit de Alexandru cel Mare (334 î.Hr.) a intrat după 133 î.Hr. sub dominaţia Romei. Cetatea Didim este vechi sanctuar la sud de Milet. Templul, sediul unui oracol al lui Apolo (foto 3) a fost jefuit de persani către 494 î.Hr. şi apoi a fost resanctificat în 334 î.Hr., după ce Alexandru cel Mare a cucerit Miletul. Facem un tur panoramic al oraşului Bodrum, fost Halicarnas, oraş antic grecesc, în vestul Anatoliei, o localitate modernă din Turcia, pe o peninsulă din Marea Egee. A devenit capitala Cariei sub conducerea lui Mausol. La moartea acestuia în 353 î.Hr., soţia îi urmează la domnie, Artemisia, care moare la doi ani după soţul său. Artemisa a construit în memoria soţului ei un monumet funerar considerat una din cele şapte minuni ale lumii antice, înalt de 49 m, echivalent în zilele noastre cu o clădire cu 16 etaje. Mausoleul a fost realizat în timp de patru ani, început de Artemisa, întrerupt în anul 351, prin moartea acesteia, este continuat de fratele regelui Hidricus. În februarie 1846 ambasadorul Angliei obţine de la sultan permisiunea de a transporta la British Musseum din Londra o serie de fragmente din friza care reprezenta lupta grecilor cu amazoanele. Le-am văzut cu prilejul altui pelerinaj, în Anglia, în „Sala Mausoleului”. Facem o plimbare pietonală la castelul Cavalerilor Ioaniţi, era închis pentru reparaţii pe durata de doi ani.

Vizităm Laodiceea, cea mai veche biserică din Asia Mică fondată de fenicieni, sub numele de Ramitha, a primit numele de Laodiceea în cinstea mamei lui Seleucos I în secolul IV î.Hr.

Ne îndreptăm spre cazare, la hotelul Tripolis din Pamukkale. Dimineaţa vizităm primul obiectiv: Pamukkale sau „Castelul de Bumbac”. Această denumire a fost dată deoarece cascada uriaşă de travertin natural seamănă cu un mare castel de bumbac (foto 4). Admirăm faimoasa piscină a Cleopatrei cu apă termală. La 14 km de oraşul Denizli se află satul Pamukkale, cu terasele albe dantelate care sunt o minune a naturii, unică în lume. Apele calcaroase se ridică la suprafaţă la o temperatură de 35 grade Celsius, formând stalactitele de culoare alb –gălbui. Coborâm şi noi una dintre terase, desculţi sau numai în ciorapi, încălţămintea considerând că ar putea produce stricăciuni stratului de calcar. O altă atracţie a satului o constituie ruinele vechiului oraş Hierapolis datând din perioada regelui Eumenos al II lea, al Pergamului. Printre ruine am vazut Teatrul, Biserica Bizantină, Drumul de Marmură, Templele, Necropolele, Arcul lui Domiţian dar şi Matirionul, locul unde Sf. Apostol Filip a fost omorât.

Plecăm spre Capadocia, pe ruta Pamukkale – Denzili – Konya – Aksaray – Nevsehir – Urgup. La Urgup s-a turnat filmul “Dragoste şi ură” văzut pe ecranele româneşti.

Ajungem la Konya, capitala Imperiului Selgiucid între 1071 – 1308, unde vedem casa derviştilor fondată în 1231 pe ruinele palatului selgiucid şi mormântul lui Mevlana, cel mai mare poet mistic persan, ai cărui discipoli se consideră derviştii rotitori. Ceea ce diferenţiază Konya de celelalte oraşe este atmosfera de exaltare spirituală, creată de dansatorii dervişti. Denumirea ordinului religios al derviştilor dansatori provine de la ritualul de dans pe care îl practică. Derviştii fac parte din ramura ortodoxă a islamului, numită sofism. Dansul lor face parte dintr-o ceremonie a frăţiei religioase. Această frăţie mistică a fost înfiinţată în secolul XIII de către poetul persan Jalaluddin Rumi (1207 – 1273) numit de către ucenicii săi Mevlana. Cel mai cunoscut fragment al ceremoniei derviştilor este dansul rotit, dublat de rugăciune. În timpul rotirii, datorită muzicii ritmice derviştii intră în transă şi în acest fel ei se unesc cu Dumnezeu. Ziua următoare suntem în Capadocia, de care am auzit multe lucruri, urmând să le şi vedem (foto 5). Capadocia ţinut aflat în centrul Anatoliei este unul dintre cele mai frumoase şi mai extraordinare locuri de pe pământul turcesc, renumit pentru peisajul neobişnuit, selenar, pentru oraşele subterane pe mai multe nivele şi pentru cele câteva sute de biserici săpate în stâncă. Vestitul peisaj se datorează erupţiilor vulcanice multiple care au acoperit Capadocia cu un strat gros de praf şi cenuşă vulcanică care în timp, cimentându-se au format tufuri – o rocă moale şi foarte poroasă. Acest extraordinar podiş de tuf a servit, secole la rând, drept adăpost pentru oamenii care şi-au construit peşteri în stâncile vulcanice moi ridicând un oraş unic în felul său, aşa numitul oraş al troglodiţilor. Mărturii despre primele aşezări pot fi găsite chiar în Biblie, în care se consemnează că triburile musul şi tabal, care trăiau în Capadocia, erau cei mai necivilizaţi oameni de pe pământ. Adevărata invazie s-a petrecut în secolul IV în perioada domniei Sf. Vasile, episcop al Cezareei, care a început să practice rugăciunea alături de pustnicii veniţi din Bizanţ, în căutarea izolării, Capadocia devenind unul dintre cele mai importante centre ale Bisericii Ortodoxe.

Sfântul Vasile din Cezareea, cunoscut şi sub numele de Sfântul Vasile cel Mare (aprox. 330 – 379), unul dintre cei trei părinţi fondatori ai Bisericii Capadociene (ceilalţi doi fiind Grigore de Nazianz şi Grigore din Nissa), care au stabilit primele reguli călugăreşti în ritul bizantin. Operele sale teologice au dus la formularea dogmei Sfintei Treimi. Săpate în stâncă bisericile şi capelele nu sunt cu nimic mai prejos de cele aflate pe sol. Au bolţi, arcuri de portic, fresce frumoase şi tablouri înfăţişând scene biblice cu sfinţi şi cu Iisus Hristos. Cele mai interesante biserici şi mănăstiri pot fi admirate în împrejurimile văilor Göreme şi Ihlara.

Capadocia are încă o particularitate – oraşele subterane supraetajate din care cele mai cunoscute sunt Kaymakli, Derinkuyu şi Soganli. Aşezările subterane ajung până la opt etaje săpate în stâncă. Ele formează un sistem amplu de tunele cu toalete, magazii pentru arme, alimente şi apă, încăperi locuibile, biserici şi cimitire. Arheologii sunt de părere că aceste oraşe au apărut în urmă cu aproape 4.000 de ani şi au fost locuite, cel puţin până în secolul al VIII –lea sau al VII – lea î.Hr. Aminteşte de ele printre alţii şi istoricul antic Xenofon.

După două zile de şedere în Capadocia, ne continuăm pelerinajul nostru cu destinaţia Istanbul. Ne oprim la Ankara, pentru a vizita muzeul şi mausoleul lui Mustafa Kemal Atatürk (foto 6). Partea centrală a mausoleului este o clădire neoclasică cu o lungime de 57 m, lăţimea 42 m şi înălţimea 17 m, conţinând sicriul preşedintelui aşezat sub un sarcofag de marmură în sala Onoarei. S-a născut la Salonic, în Grecia în 1881, soldat, om de stat, şi reformator, întemeietorul şi primul preşedinte (1923 – 1938) al Republici Turcia. A modernizat sistemul juridic şi educaţional al ţării şi a încurajat un stil de viaţă occidental prin adoptarea alfabetului latin şi al sistemului onomastic european. A murit la 10 noiembrie 1938, în fosta reşedinţă a sultanilor, palatul Dolmabahce. Aici avea o cameră de lucru modestă, un birou, o măsuţă şi câteva scaune – contrastând flagrant cu fastul strălucitor în care trăiseră ultimii sultani ai Imperiului.

După o călătorie de 700 km, ajungem seara în Istanbul şi ne cazăm la Grand Emin Hotel. Unicul oraş din lume Istanbul care se întinde pe două continente, cu partea veche a oraşului în Europa şi partea modernă în Asia, udat de două mări – Marea Neagră şi Marea Marmara. Oraşul oferă astfel o sinteză unică în modul de viaţă oriental şi dinamica vestică între seninătatea asiatică şi gândirea europeană. Oraşul de pe cele 7 coline nu este situat doar geografic între Europa şi Asia, ci constituie, de mai multe secole, punctul de întâlnire al culturilor şi religiilor.

De asemenea este unic pentru că a deţinut statutul de capitală în timpul a două imperii succesive, cel Creştin Bizantin şi cel Islamic Otoman, iar moştenirea celor două este vizibilă în modernul oraş de astăzi. Istanbulul, cu o străveche şi dramatică istorie, cu monumente celebre în lume, de factură egipteană, greacă, romană, bizantină şi islamică, cu bogăţii inegalabile, adăpostite în însemnate muzee: Muzeul Arheologic din Complexul Topkapî, muzeul Mozaicurilor din apropierea Moscheii Albastre, Muzeul de Artă turcă şi islamică aflat în clădirile anexe ale Moscheii lui Soliman, Muzeul Palatului Dalmabache, adăposteşte picturi şi sculpturi din secolul XIX, Muzeul Militar, Muzeul Naval, monumente arhitectonice: Biserica Sf. Sofia, Moscheea lui Soliman, Moscheea Albastră, Palatul Topkapî, vizitate şi de către noi.

Când, în anul 330 împăratul Constantin I cel Mare a mutat aici capitala Imperiului Roman, oraşul era cunoscut sub numele de Constantinopol (devenind ulterior capitala Imperiului Bizantin) apoi, după cucerire în anul 1453 de către sultanul Mehmed al II lea numit şi Cuceritorul, a devenit Istanbul, capitala Imperiului Otoman, până în 1923 când capitala Republicii Turcia s-a mutat la Ankara.

Primul obiectiv pe care îl vizităm este Biserica Sf. Sofia (Templul Înţelepciunii Divine (foto 7). Până în momentul căderii Bizanţului, Hagia Sofia a fost cea mai importantă catedrală creştină a Constantinopolului. Edificiul este întrecut, ca mărime, doar de Catedrala Sf. Paul din Londra şi Basilica San Pietro (Sf. Petru din Roma) precum şi de Catedrala Fecioarei Maria din Milano, minunăţii ale lumii, pe care le-am vizitat cu prilejul altor pelerinaje.

Cel mai mare şi impunător monument de artă bizantină – Biserica Sf. Sofia, devenit ulterior moschee în 1453 şi azi muzeu, îşi are obârşia într-o primă biserică construită, de Constantin cel Mare în 325 primul împărat creştin al Imperiului Roman de Răsărit, fiind denumită Sf. Sofia (Sfânta Înţelepciune). Dărâmată şi refăcută de diferiţi împăraţi ea a dobândit forma şi proporţiile actuale în 537 sub împăratul Iustinian şi soţia sa Teodora, impresionantă capodoperă care adesea este denumită a opta minune a lumii. Construcţia a fost făcută într-un timp foarte scurt 532 – 537, după planurile a doi arhitecţi de geniu Anthemios din Tralles şi Milet, care au aşezat în ea bogăţii inestimabile în aur, argint şi pietre preţioase, în fildeş şi marmură, în granit verde şi porfir roşu. În acestă vastă biserică se intră pe nouă porţi: Poarta imperială rezervată bazileului, flancată de două porţi pe care intrau patriarhii, trei porţi în dreapta pentru cetăţeni şi trei porţi în stânga pentru săraci, într-un spaţiu de 77 m lungime şi 71 m laţime, străjuit de coloane şi galerii cu o cupolă gigantică ce are diametrul de 31 m iar cel mai înalt punct al ei este de 55,6 m, înălţimea până la cupolă este de 62 m, 38 m fiind lungimea naosului principal, 18 m lungimea naosurilor laterale. Din mozaicurile bizantine de aur, odinioară supradimensionate s-au mai păstrat doar câteva datorită lui Mahomed al II lea care nu a permis distrugerea lor de către iconoclaştii islamici.

Un alt obiectiv vizitat, nu departe de Sf. Sofia este Moscheea Albastră (foto 8). Construită de Ahmed I, cel de al XIV lea padişah al perioadei otomanilor, care a domnit între 1603 – 1617. Moscheea este începută în 1603 şi finalizată în 1616, pe o parte din vechiul hipodrom cu intenţia de a înfrânge semeţia Sf. Sofii sau măcar de a echilibra peisajul. Este singura moschee cu 6 minarete, când numărul maxim la care se ajunge este 5. Moscheea Albastră este a doua ca număr de minarete după cea cu 7 minarete de la Mecca. Armonia exterioară a proporţiilor, îmbinarea cupolelor şi semicupolelor, curţile şi zidurile în stilul marilor sanctuare imperiale dau o senzaţie de siguranţă, de pace, de calm, de convingere că lucrurile făcute de om nu sunt chiar atât de uşor  pieritoare.

Dimensiunile construcţiei în formă aproape pătrată sunt 51×53 m. Edificiul este cunoscut în toată lumea sub denumirea de Moscheea Albastră, datorită decoraţiunilor bogate cu ceramică lucrată în tonuri de albastru şi verde care acoperă pereţii şi cupolele.  Moscheea are 260 de ferestre. Cupola principală  are 43 m înălţime şi 23,5 în diametru. Covoarele sunt de o mărime incredibilă, de o mare valoare, bărbaţii se roagă într-o legănare lentă în genunchi, cu şezutul pe călcâie, cu capul acoperit şi totuşi fruntea descoperită încât să poată atinge pământul, femeile sunt admise doar la intrare.

Un alt obiectiv vizitat este Topkapî, faimosul palat al sultanilor, centrul de unde a fost condus timp de 400 de ani unul dintre cele 3 mari imperii ale lumii, Imperiul Otoman, situat la capătul peninsulei dintre Cornul de Aur şi Marea Marmara (foto 9). După cucerirea oraşului Constantinopol, de către turci, în anul 1453, padişahul otoman, sultan Mehmet Cuceritorul a ordonat construirea edificiului. În curte se află biserica Sf. Irina, una dintre primele sanctuare creştine, care adăpostise cu un veac şi jumătate înainte de zidirea Sf. Sofii al doilea consiliu ecumenic din anul 381. Nu a fost niciodată moschee. În a doua curte a palatului se află un muzeu de porţelanuri din Orientul îndepărtat şi din Europa. Tot aici se găsesc numeroase documente privitoare la istoria medievală a Ţărilor Române, precum şi sabia domnitorului Moldovei, Ştefan cel Mare, o armă încărcată de legendă, venerată şi temută de turci. Pe discul mânerului apar stema Moldovei, capul de bour şi inscripţia în slavonă “ Io Ştefan Voievod domn al Ţării Moldovei”. Trecând de Poarta Fericirii, denumită şi Poarta Eunucilor Albi, se intră în a treia curte, la reşedinţele private ale sultanului. În mijlocul curţii se află biblioteca lui Ahmed al III lea decorată cu frumoase plăci de teracotă. Se ajunge în sfârşit la harem.  Această “cetate femeiască”, în care atâta amar de vreme n-a intrat picior de străin, fie el şi musulman, găzduia sute de femei, dintre care doar câteva erau soţii ale sultanului, restul formând armata de concubine (cadâne), complotând una împotriva alteia şi toate împotriva eunucilor sau vizirilor sau sultanilor sau specie bărbătească, în general. Cronicarii care descriu viaţa de zi cu zi în Palatul Topkapî, consemnează că la cumpăna secolelor XVI – XVII în bucătăria palatului lucrau o mie de bucătari care găteau în fiecare zi mâncăruri din 200 de oi, 100 de miei, 40 de viţei şi 100 de păsări. Sultanul şi apropiaţii lui aveau propiul bucătar şi un serviciu de masă special (piesele Celadon de culoare verde) care în contact cu otrăvurile îşi schimbau culoarea. Mahmud al II lea a fost ultimul sultan otoman care a locuit aici. Succesorul său Abdulmecid I a mutat curtea imperială la Palatul Dalmabahace, Topkapî devenind muzeu în anul 1924.

Nimic nu e mai captivant decât o vizită în Bazar. Marele Bazar, nu departe de cel egiptean, aflate în peninsula dintre Cornul de Aur şi Marea Marmara este cel mai mare din lume. Are peste 4.000 de prăvălii, aşezate pe 65 de străduţe întretăiate perpendicular formând un adevărat labirint, în care se intră prin cele 18 porţi principale. Acest babilon al comerţului, un adevărat templu al negoţului face dovada în modul cel mai convingător că Istanbulul este un oraş comercial.

Este penultima zi a pelerinajului nostru. Trecem pe lângă fortăreaţa Edikule (închisoarea martirilor brâncoveni) care nu se poate vizita, fiind în renovare, cunoscută şi sub denumirea “Închisoarea celor şapte turnuri”, folosită de către otomani drept închisoarea groazei. Ne aducem aminte, cu emoţie şi durere în suflet de tragedia din vinerea mare a anului 1714 ce s-a abătut asupra familiei domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Uneltirile rudelor sale, care râvneau tronul, trădările şi dovezile lor mincinoase, lăcomia turcilor pe averea voievodului, au dus la pierderea încrederii sultanului în domn, dictând mazilirea. Cea mai mare problemă ce i se cerea pentru a fi iertat era de a se lăpăda de credinţa creştină pentru a trece la credinţa musulmană. Refuzul l-a plătit cu preţul vieţii alături de fiii săi Constantin, Radu, Ştefan şi Matei, precum şi vistiernicul Ienache Văcărescu. În 15 august 1714 exact când domnitorul împlinea 60 de ani, zi de Sf. Marie Mare, când Maria Brâncoveanu îşi serba ziua numelui, sultanul Ahmed al III lea a poruncit să fie decapitaţi. Aşa a sfârşit cel care a înţeles că nimeni nu poate fi fericit într-o ţară nefericită. Domnia îndelungată a lui Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între 1688 – 1714, a fost înainte de toate o pildă de viaţă creştină. Prin jertfa lor au salvat întreg neamul nostru românesc, căci şi datorită lor suntem noi astăzi creştini ortodocşi.

Ne închinăm la sfintele moaşte de la Patriarhia Ecumenică grecească, apoi vizităm mănăstirea Vlaherne, biserică ortodoxă, cea mai cunoscută închinată Maicii Domnului din întreaga capitală a Bizanţului. Vizităm şi ne închinăm în biserica românească a Sf. Mucenice Paraschevi, ctitorie a domnitorului român Constantin Brâncoveanu ce se află pe malul răsăritean al golfului “Cornul de Aur”. Sf. Muceniţă Paraschevi nu trebuie confundată cu Sf. Cuvioasă Parascheva, cea mai populară dintre sfinţi, ale cărei moaşte se află pe teritoriul României cu hram, pe 14 octombrie. Vizita noastră în Istanbul se încheie la muzeul mănăstirii Chora. Interiorul acoperit în întegime cu fresce şi minunate mozaicuri demonstrează bogăţia artistică şi duhovnicească a Bizanţului. După masă, facem o croazieră în Strâmtoarea Bosfor, admirând, şi luându-ne  rămas bun de la Moscheea Albastră, Palatul Topkapî, Turnul Galatei, Sf. Sofia, Palatul Dolmabahce, de la frumoasele cartiere rezidenţiale ce ne apar în faţă în mersul legănat al vaporaşului.

După ce servim micul dejun, ne pregătim de plecare spre ţară. Ne oprim la Epivata, astăzi Selim – Paşa, pe malul nordic al Mării Marmara, locul de naştere al Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi. La biserica din Epivata moştele au stat aproape 200 de ani, până în 1235, apoi duse la Târnovo 160 de ani, unde datorită invaziei otomane au fost mutate la Belgrad, până în 1521, când au fost aduse la Constantinopol, Instanbulul de astăzi. În această perioadă, mai exact între anii 1634 – 1653 în Moldova domnea Vasile Lupu. Moaştele Sf. Parascheva au fost aduse la Iaşi pe 13 iunie 1641, fiind aşezate la biserica “Sfinţii Trei Ierarhi”. În 1888, după incendiul avut la această biserică, sfintele moaşte au fot mutate în Catedrala Mitropolitană, loc în care se află şi azi. Ultimul obiectiv pe care l-am vizitat: Moscheea Selimiye, construită între anii 1569 – 1575, de către arhitectul Mimar Sinan, la cerinţa sultanului Selim al II lea, finalizată în 6 ani. A fost inaugurată la 14 noiembrie 1575, la trei luni după moartea lui Selim al II lea. Moscheea este înconjurată de 4 minarete fiecare cu o înălţime de 83 m, având câte 3 balcoane, un omagiu adus sultanului Selim al II lea, cel de al unsprezecelea  sultan al Imperiului Otoman. Zecile de nişe, sutele de ferestre (999), armonia dintre cele 4 minarete îţi dau întreaga bucurie de a afla lumea ca un izvor nesecat de frumuseţe în unica şi eternala existenţă.

Pelerinajul nostru “pe urmele sfinţilor apostoli şi a sfinţilor ierarhi” a luat sfârşit. Ne-am întors acasă mai înduhovniciţi, plini de bucurii sfinte, pentru a putea împărtăşi celor dragi câte o picătură din balsamul duhovnicesc al rugăciunilor împlinite, cu bucuriile, pe care sfinţii ştiu să ni le facă, rugându-i să ne ocrotească şi să ne ferească de rele. Nimic nu este mai puternic decât rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, când ne rugăm cu smerenie şi cu credinţă, ne apropiem de Dumnezeu. Mintea şi inima noastră se depărtează atunci de lucrurile pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa viitoare. În cele 12 zile, ne-am rugat împreună, am călătorit împreună cu Hristos în sufletele noastre. Biserica a fost familia noastră unde am fost bine primiţi şi acolo am găsit mângâierea lui Dumnezeu de care nu ne putem lipsi. Suntem chemaţi să iubim mai mult, să lăsăm ura şi duşmănia, toată fiinţa noastră are nevoie de dragoste. Chiar împovăraţi de greutăţi, trebuie să privim viaţa noastră ca pe un dar, fiecare zi o binecuvântare a lui Dumnezeu.

Text şi foto: prof. Aurel Ghilezan

 

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.