Arătam în articolul precedent că înainte de intrarea în război a României Aliații căzuseră de acord în secret să nu-și onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească.
Situația grea de pe frontul de vest obligase Franța să convingă Rusia să accepte pretențiile României, dar încă înainte de a le semna, dăduse semnalul nemulțumirii sale încă de la 31 iulie/13 august 1916, ministrul său de externe, Sturmer scria la Paris, Londra și Roma, că guvernul rus în baza ,,enormelor sacrificii și concesii făcute de el pentru succesul cauzei comune”, aștepta de la acestea, ca în unele obligații luate față de România ”ce în textul convenției nu sunt destul de clare”, la sfârșitul războiului ”punctul său de vedere :rusesc:” să fie susținut de toți aliații”, adică de celelalte Mari Puteri.
Brătianu nu avea de unde ști că, încă înainte de a accepta prin semnătură revendicările sale teritoriale, Rusia își rezervase cu acordul celorlalți aliați, dreptul de a le rediscuta.
Preliminarii la intrarea României în război
Poziția geografică a României și granițele sale: 750 km pe Carpați și 600 km în sud, făceau ca – în condițiile intrării în război a Bulgariei – frontul român să fie mai întins decât frontul de vest (800 km) sau de est (1200 km). Din această cauză, guvernul român a condiționat intrarea în război de încheierea a două Convenții: una politică, cealaltă militară. Convenția politică cuprindea revendicările României pentru reunirea într-un singur stat a marii majorități a românilor.
Prin Convenția militară încheiată în aceeași zi, cu cea politică, Antanta își lua obligații esențiale ce priveau atât mersul campaniei militare românești cât și garanții de apărare a teritoriului României în cazul unei invazii inamice venitădin sudul Dunării.
Articolul 1 al Convenției militare, stabilea că la data de 15/27 august 1916, atunci când România urma să atace Austro-Ungaria, armata aliată de la Salonic să fi început cu opt zile mai înainte, ofensiva împotriva armatelor germano-turco-bulgare. Tot aici găsim și precizarea liniei de demarcație între armata română și cea rusă, care începea de la Vatra Dornei și până la Debrecin, acesta din urmă fiind un obiectiv neatins de ruși.
Intrarea României în război
La 27 august 1916 România a intrat în război alături de Antanta, formată din Anglia, Franța și Italia, la care se adăuga Rusia, armata română trecând Carpații și intrând în Transilvania. Antanta nu și-a respectat promisiunile din Convenția militară: ofensiva aliată franco-engleză de la Salonic nu a avut loc, nerespectarea acestei obligații având drept consecință directă, ocuparea într-un interval de numai trei luni a trei sferturi din teritoriul românesc de către armatele Puterilor Centrale. Toate celelalte obligații luate față de România cu privire la colaborarea armatei române cu cea rusă pentru apărarea Dobrogei sau acțiunile comune din Bucovina îndreptate împotriva Austro-Ungariei, au rămas în bună măsură neonorate. Rusia nu a trimis în Dobrogea decât un contingent de 20.000 de oameni, refuzând să apere Dobrogea și lăsând astfel complet descoperită retragerea armatei române din regiune, împinsă de la sud de ofensiva bulgaro-turco-germană.
Început sub auspicii aparent favorabile prin înaintarea în Transilvania, războiul a devenit curând unul defensiv și acesta cu rezultate proaste.
Retragerea în Moldova
Partea de sud-vest fiind dificil de apărat – datorită poziției sale geografice – după înfrângerea amară de la Turtucaia din Dobrogea, armata română a fost obligată să se retragă pe o linie defensivă sprijinită pe munții Vrancei, regele și parlamentul mutându-se la Iași. Bucureștiul este ocupat de forțele Puterilor Centrale, inclusiv bulgare. Tot atunci se face greșeala – inexplicabilă și astăzi – de a transfera Tezaurul României la Moscova. În retragere, românii dau foc instalațiilor petrolifere de pe Valea Prahovei, ceea ce nu i-a împiedicat pe germani să le repună în funcție după câteva luni. O nouă ofensivă germană condusă de Mackenzen este oprită prin eroismul soldaților români în luptele rămase istorice de la Mărășești, Mărăști și Oituz.
Anarhia bolșevică
Anarhia bolșevică intrată în trupele rusești mărește dificultățile de apărare a teritoriului Moldovei rămas neocupat de trupele Puterilor Centrale. La 7 Noiembrie 1917 se instalează la Petrograd Consiliul Comisarilor Poporului, condus de Lenin, Trotzky și Stalin. La 15 Decembrie 1917 se semnează armistițiul între Puterile centrale și Rusia bolșevică, iar o săptămână mai târziu încep tratativele de pace de la Brest-Litovsk, tratative ce se prelungesc, astfel că permite Puterilor Centrale să denunțe armistițiul la 18 Februarie 1918 și să ocupe o mare parte din Ucraina, Belarus și |ările Baltice. Abia în aceste condiții umilitoare pentru Rusia se semnează, la 3 Martie 1918, tratatul de la Brest-Litovsk dintre Rusia bolșevică și Puterile Centrale. De fapt bolșevicii avuseseră nevoie de soldații întorși de pe front pentru a-și realiza preluarea și întărirea puterii. În această situație Moldova neocupată rămâne ca o insulă într-o mare germană, armata română fiind obligată, nu numai să acopere frontul părăsit de forțele rusești bolșevizate, retragerea dezordonată a militarilor ruși, cărora Lenin le ceruse imperativ să dezerteze, a fost o provocare serioasă pentru armata română, nevoită să apere populația de jafuri și distrugeri și să facă față la atacuri neașteptate. A rămas celebră Bătălia de la Galați între ruși și români (pe atunci încă aliați), cu un deznodământ unic în istoria primului război mondial, când rușii s-au predat armatelor germane.
Armistițiul de la Focșani
În aceste condiții deosebit de grele, guvernul român înaintează aliaților un memoriu, cu scopul de a-i convinge că salvarea României era condiționată de încheierea unui armistițiu. Având în vedere situația generală a fronturilor, propunerea de armistițiu a fost recunoscută de aliați și acceptată de Puterile Centrale. Negocierile – începute pe 24 Noiembrie 1917 la Focșani – au fost încheiate pe 26 Noiembrie, când a fost adoptată forma finală a armistițiului. Între prevederile documentului se aflau obligația suspendării ostilităților pe întregul front răsăritean și interdicția dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front.
Pacea de la Buftea
Armistițiul a fost prelungit de mai multe ori, dar până la urmă amenințată cu ruperea lui, România a fost obligată să înceapă tratative și să încheie Pacea de la Buftea (lângă București) la 5 Martie 1918. Tratatul care impunea condiții înjositoare nu a fost niciodată ratificat – cu toate riscurile – de către parlament și de către regele Ferdinand. Intrarea Statelor Unite în război a înclinat balanța victoriei în favoarea Antantei, România reînarmată denunțând armistițiul și reintrând în Transilvania.
Horia Ștefan, istoric, analist politic, corespondent permanent București
