DESPRE JUSTIŢIE ŞI DESPRE RESPECT

justitieSunt la ordinea zilei discuţii aprinse, pro şi contra, relativ la orice comentarii negative sau critici la adresa Justiţiei în general, a unor decizii, a unor proceduri aplicate sau a comportamentului unor magistraţi, etc.

Consiliul Superior al Magistraturii cu Inspecţia judiciară taxează asemenea intervenţii drept atacuri la adresa Justiţiei şi a independenţei ei.

Dar dreptul la opinie este unul dintre principalele drepturi ale omului. Acest drept este înscris în Constituţia României la capitolul „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, Art. 30 alineatul 1, şi sună astfel : „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.”

In continuare voi face uz de acest drept, pentru că eu cred că aici se înscrie şi dreptul de a critica Instituţiile statului, inclusiv Justiţia, care nu poate hălădui într-un turn de fildeş, nu poate fi stat în stat. Astfel, refuzul unor magistraţi de a se prezenta în faţa unei Comisii a Parlamentului – care orice am spune – reprezintă baza oricărei democraţii, nu constituie decât un exemplu negativ al modului cum funcţionează, respectiv se controlează reciproc instituţiile statului.

Într-o asemenea Comisie apare ocazia de a se discuta şi despre deficienţele unor legi, îndeosebi a dificultăţilor care rezultă pentru magistraţi de a le aplica/interpreta, ca şi despre necesitatea iniţierii urgente de către Parlament a unor acte legale de modificare/ completare.

 

Respectul cetăţenilor poate obţine doar pe două căi aplicate simultan

Respectul cetăţenilor pe care şi-l doreşte Justiţia se poate obţine doar pe două căi aplicate simultan, sinergic: respectul de sine pe care trebuie să şi-l realizeze Justiţia însă şi, împreună cu respectul pe care Justiţia trebuie să-l acorde cetăţeanului în orice situaţie.

Relativ la respectul de sine, respect care impune şi respectul celorlalţi, voi da ca exemplu pe dascălii pe care i-am avut – Dumnezeu să-i odihnească în pace – care s-au impus prin dragostea de meseria îmbrăţişată prin demnitate şi sobrietatea în comportament, iar nu în ultim rând prin bunăvoinţă. Unor asemenea profesori nici nu ne gândeam să le acordăm porecle, aşa cum fac elevii de obicei.

Dasacălii aceştia nu ţipau la noi, nu ne calificau insultător şi aveau darul de a preda simplu, clar şi eficient, reuşind să te facă să iubeşti materia respectivă, sau cel puţin să nu-ţi fie indiferentă.

Cum îşi câştigau aceşti profesori, respectul nostru al elevilor – mai mult sau mai puţin “golani” – decât numai printr-un comportament exemplar, respectându-se mai întâi pe ei înşişi.

Se poate spune pe drept cuvânt că şi în cazul Justiţiei, numai comportamentul demn şi sobru – înăuntrul sau în afara instanţelor – al tuturor magistraţilor poate şi trebuie să asigure respectul faţă de Justiţie în ansamblu.

Pentru a se bucura de respect, cineva – indiferent dacă este persoană sau instituţie – trebuie să îndeplinească o condiţie sine qua non: să fie demnă de asta.

 

Relaţia dintre Justiţie şi cetăţean

În cele ce urmează mă voi referi la relaţia dintre Justiţie şi cetăţean, despre cum este respectat cetăţeanul de către justiţie. Dar este vorba de simpli cetăţeni, iar nu de aceia care intraţi în conflict cu legea sau autorităţile, ţin pagina întâi a ziarelor, cu transpirarea de informaţii către unele organe de mass-media, cu înregistrări mai mult sau mai puţin concludente, cu spectacolele exgerate ale ridicării cu mascaţii, cu eliberarea sau cu reţinerea pentru 29 de zile, cu decizii aşteptate sau surprinzătoare.

Este vorba despre cetăţeanul obişnuit, care intră în contact cu Justiţia, adică se adresează acesteia, pentru a-şi apăra sau recuceri nişte drepturi. Acestea – adică procesele – constituie cea mai mare parte din numărul enorm de acţiuni, căreia Justiţia trebuie să-i facă faţă. Da, Justiţia este supraîncărcată cu asemenea procese, fiind important să vedem cum le face faţă, pentru că asta se va reflecta pozitiv sau – din păcate – mai ales negativ în gradul de încredere al cetăăenilor.

Vom trece în revistă două tipuri de procese, care au implicat şi implică în continuare, un număr foarte mare de cetăţeni: procesele conform Legii 18/1991, de reconstiture al dreptului de proprietate asupra terenurilor care au aparţinut ţăranilor înainte de de colectivizare şi de procesele conform Legii 19/2000 în care sunt implicaţi pensionarii, acei oameni care la o vârstă înaintată şi cu o sănătate şubredă îşi caută dreptatea în conflict cu Casele de asigurări sociale.

În primul caz mă voi folosi şi de propria experienţă.

Comisia de aplicare a Legii, condusă de primar a refuzat să-mi ia în consideraţie un act de vânzare-cumpărare din anul 1933, act autentic care era înregistrat atât la Judecătoria rurală, cât şi la Judecătoria din reşedinţa de judeţ. Aceasta în condiţiile în care Legea prevedea că:  ”Suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori”. Va să zică, declaraţiile a doi martori erau suficiente, dar acte valabile, nu. Motivul? Spiritul comunist în care s-a aplicat legea, eu – şi verii mei – fiind urmaşii unui bunic şi părinţi foşti „chiaburi”.

Au urmat 4 ani de procese: fond, recurs, reluare fond, acţiune de obligare pentru punerea în posesie şi acţiune executorie. Durata procesului a fost determinată în mod esenţial de atitudinea Comisiei şi a Primăriei, care nu se prezenta la şedinţe, precum şi de atitudinea îngăduitoare a completului de judecată, care a permis această tergiversare nejustificată. Eu, dacă nu m-aş fi prezentat de două ori consecutiv, aş fi pierdut procesul prin neprezentare.

În cei 4 ani irosiţi, terenurile în cauză au fost alocate de Comisie, aşa cum se întâmplă la noi, unor cetăţeni, care nu avuseseră terenuri în zonă sau chiar nu avuseseră de loc, astfel că în sat se vorbea despre cum s-au împroprietărit membrii Comisiei.

Dar, partea cea mai ”simpatică” a început abia recent, când mi-am văzut dreptul de proprietate încălcat, cultura abia răsărită întoarsă cu plugul, deoarece Titlul de proprietate, avea – cel puţin pentru una din locaţii – parcela şi tarlaua greşite, sau suprapuse.

Pentru corectarea Titlului de proprietate a trebuit să reîncep procesele, iar cei vinovaţi – adică Primăria şi Comisia – nu vor avea nimic de suferit. În aceeaşi situaţie se află toţi verii mei, toate Titlurile lor de Proprietate fiind – intenţionat sau nu – localizate greşit.

În anii aceia am putut vedea, aşteptând în sălile de judecată, mulţimea de cazuri asemănătoare, determinate de influenţa administraţiei locale, influenţă acceptată de judecători, ceea ce demonstrează lipsa respectului pe care Justiţia trebuie să-l acorde în primul rând cetăţeanului.

 

Probleme grele cu sistemul de pensii

Şi acum despre pensionari, oameni în vârstă, cei mai mulţi bolnavi, care sunt purtaţi pe drumuri, aşa cum se vorbeşte: ”doar, doar vor ieşi din sistem”, cu alte cuvinte vor deceda. Problemele grele cu sistemul de pensii – datorate insuficienţei banilor – au început atunci când premierul Adrian Năstase a deturnat sume din acest fond pentru alte cheltuieli. A luat Justiţia vreo atitudine? Din păcate nu, gestul premierului nu a fost sancţionat.

Şi acum iată situaţiile la care vreau să mă refer.

Legea pensiilor 19/2000 prevede la Art. 2e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Se ştie că înainte de ”revoluţie”, în toate sectoarele aşa zis productive – deci cu excepţia celor bugetare – se aplica metoda lucrului în acord global, care permitea salariaţilor să primească o retribuţie ceva mai mare decât salariul tarifar, iar întreprinderile plăteau contribuţia la fondul asigurărilor sociale ca un procent din fondul total de salarii, iar nu individual per salariat.

Lucrurile fiind clare, în astfel de situaţii, Casele de Asigurări sociale ar fi trebuit, la calculul pensiei, să ia considerare şi sumele suplimentare rezultate din acordul global.

Dar, acest lucru nu s-a întâmplat, iar cei în cauză au fost obligaţi să se adreseze Justiţiei, mii şi mii de pensionari fiind puşi pe drumuri.

Procesele erau de durată, fiindcă împotriva tuturor evidenţelor, Casele de Pensii îşi trimeteau juriştii să ”argumenteze” în instanţă, după care intentau recurs deoarece, spre cinstea lor, Instanţele hotărau în favoarea legalităţii, deci a cetăţeanului.

Dar ce ar fi de ”reproşat” atunci?  Faptul, că fiecare petent a trebuit să se adreseze instanţelor, adică nu a putut fi adoptată o hotărâre cu aplicabilitate generală pentru astfel de situaţii. Se mai pune întrebarea: câţi dintre oamenii simpli, care n-au aflat despre asta, sau n-au avut cine să le formuleze cererea către instanţă, nu şi-au pierdut acest drept care le revenea după munca de o viaţă?

 

Instituţiile statului -au ”ţepuit” pe cetăţean

De ce nu s-a procedat aşa? Orice răspuns se leagă de lipsa de acţiune a Consiliului Superior al Magistraturii, de dezinteresul Ministerului Justiţiei faţă de cetăţean, de dezinteresul Ministerului Muncii sau – poate mai ales – chiar de ”interesul” Ministerului Finanţelor de a împiedica aplicarea directă şi unitară, care ar necesitat fonduri în plus.

Şi ca să se înţeleagă mai bine, creşterea pensiei – câtă era, oricum nu grozavă – s-a aplicat de Instanţe numai de la data înregistrării acţiunii, iar nu retroactiv, de la data ieşirii la pensie, aşa cum ar fi trebuit. Astfel, Instituţiile statului, în deplină cârdăşie şi cu consimţământul tacit al Justiţiei, l-au ”ţepuit” pe cetăţean.

Care ar fi deci ”vina” Justiţiei? Doar lipsa de respect faţă de cetăţean, fiindcă nu a aplicat un text de lege foarte clar, deşi la toate rapoartele anuale despre activitatea Justiţiei s-au plâns – în mod întemeiat de altfel – de cantitatea enormă de dosare pe cap de judecător, dar n-am auzit de vreo cerinţă insistentă, adresată forului legislativ sau guvernului, de a obliga Casele de Pensii să calculeze exact, conform Legii, aceste pensii, scoţând astfel de pe rol mii de acţiuni, care ar fi devenit inutile.

Şi acum, un exemplu care demonstrează că a existat cu adevărat o înţelegere tacită, pentru ca ”ieşirea din sistem” să devină eficientă.

Cetăţeanul E. D., în vârstă de 81 de ani, află cu întârziere despre acest drept, se adresează instanţei şi este programat la primul termen de judecată – ATENŢIE ! – peste exact un an şi o lună ! Ce se poate spune? Ocupaţi, ocupaţi, dar acesta este un om bătrân, iar procesul, care ajunsese să fie numai de formă, putea fi rezolvat expeditiv. Dar, poate că între timp ”iese din sistem”, nu-i aşa? Din fericire, cetăţeanul acesta a trăit să-şi vadă pensia recalculată, spre necazul acelora care ar fi putut – sau chiar ar fi vrut – să-l împiedice.

În încheiere trebuie să spunem că plângerile forurilor superioare ale Justiţiei privind lipsa de respect cu care este tratat cetaţeanul, nu au trecere la populaţie, atâta vreme cât chiar el, cetăţeanul, venind în contact cu aceasta, este tratat fără respect.

Ştefan Horia – istoric, analist politic, corespondent permanent Bucureşti

mmjurnal logo articol

 

 

 

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.