GÂNDURI LA DESPĂRȚIRE – IN MEMORIAM ION ȚELMAN
“Poeții ȋntemeiază, oamenii construiesc”(Hölderlin).
Ion Țelman, profesor, poet ȋn prezentarea istoriei (“cel ce scrie istorie trebuie să fie un bun scriitor”- Tit Liviu), constant ȋn cei patru ani de liceu, alături de cel de educație fizică (ȋn timp ce la materiile principale, matematica și româna, profesorii se schimbau și de două-trei ori pe an), a pus piatra de temelie dorinței de a cunoaște istoria, cultura și civilizațiile lumii, ȋn sufletele miilor de absolvenți care s-au perindat prin acea Academie-Liceu a orașului Vișeu de altădată.
Prima oră: “Istorie antică”, “dacă nu mă amăgește amintirea”(Seneca). Intră ȋn clasă un om tânăr, subțirel, cu o ținută impecabilă și o atitudine de a nu lăsa un minut golit de informații istorice și culturale, serios (ȋn patru ani nu l-am văzut permițându-și un zâmbet), plimbându-se prin cele două spații dintre rândurile de bănci. Ȋn clasă nu se auzea nici musca, deși eram o clasă eterogenă, cu elevi admiși ȋn urma unor examene, din oraș, dar și din satele de pe Văile Vișeului și Izei, doar vocea profesorului, liniște… Atât eram de atenți, ȋncât nu și-ar fi permis vreun elev să scape un creion pe jos pentru a nu tulbura starea de miraj instalată.
Avea mari subiecte preferate, la ȋnceput am crezut că doar Antichitatea greacă și romană. Mai târziu le-am descoperit pe celelalte. Războiul troian m-a dus la “Iliada”, Homer a pătruns atunci ȋn sufletul meu și a rămas pentru totdeauna; durerile celor ce au pierdut Troia (“vaietele ȋnvinșilor ajungeau până la stelele de aur”, un vers ce nici azi nu ȋși dezvăluie tainele), citite ȋn “Troiencele” de Euripide, cu rătăcirea de cunoaștere a Mării Mediterane a lui Ulise din”Odiseea”, cu căutarea unei noi țări, la indicația zeilor, de către troianul Eneas, ȋn pământurile italice, eu ȋn căutarea și descifrarea “Eneidei”. Din aproape ȋn aproape, luptele romanilor cu dacii, și o altă carte “Dacii”(Daicoviciu), intrarea ȋn Renaștere cu “Divina Comedie”, pe urmă, capodoperele acesteia.
Ȋl iubea pe Michelangelo mai mult decât pe oricine. Ajuns la Roma, după mulți ani, la ȋntoarcere nu m-a ȋntrebat altceva decât dacă am văzut “Capela Sixtină”, una dintre marile realizări ȋn pictură ale celui menționat, după o serie de statui capodopere. I-am spus că am admirat o oră statuia”Piéta”, din dreapta intrării ȋn Catedrala San Petro, aflată ȋn spatele unui geam antiglonț, de când un australian nebun a degradat-o parțial. Cei patru paznici erau cu ochii pe vizitatorii aflați pe scaune, o doamnă lângă mine a deschis poșeta, imediat unul dintre “cerberi “ i-a smuls-o din mână, pe când la “Capela Sixtină”, altă capodoperă, timpul de privire ȋn durerea “drevelor” gâtului și a cuvântului”Avanti” a fost mai scurt. De cele spuse, profesorul a fost un pic dezămăgit.
Ion Țelman era convins că ȋn istorie nimic nu e ȋntâmplător. Supărat că Hannibal era ȋn “ante portas” și că nu se știe din ce motiv nu a atacat Roma, că Sobieski, regele Poloniei a sărit cu armată ȋn ajutorul austriecilor, despresurând Viena, ȋnconjurată de armata turcească, numai că peste aproape nouăzeci de ani Austria ȋmparte din “recunoștință “Polonia cu Rusia țaristă ; că la Watterlo (era mare admirator al Franției și al lui Napoleon) neintervenția unei armate franceze, și marșul istovitor al prusacilor ȋn ajutorul englezilor, a dus la ȋnfrângerea ȋmpăratului, ca peste o sută patruzeci de ani, un premier britanic, Churchill, apreciat de mulți străini ȋn mod exagerat, cel cu șervețelul de hârtie prin care a cedat România sovieticilor, la Moscova, ȋn luna mai 1944, ȋntr-o ȋntâlnire cu Stalin, și nu la Ialta din februarie 1945, cum susțin greșit alți istorici(majoritatea), premier hulit azi de englezi ce i-au demolat statuile, să strige la un post de radio, “nu mă interesează ce faceți, numai ucideți cât mai mulți nemți!” ; că la Plevna intervenția armatei române condusă de regele Carol I a salvat armata rusă de la o rușinoasă ȋnfrângere și că din “recunoștință” armata țaristă a ocupat capitala și regele nu a avut voie să intre ȋn București vreo șase-șapte luni ; de faptul că Rusia Sovietică a refuzat să restituie tezaurul aflat la Moscova ȋn custodie ȋn primul război mondial, fără de care nu ar fi fost posibilă Armata roșie și Uniunea de mai târziu, tezaur ce nici azi nu s-a reȋntors ȋn țară.
Dar mai avea profesorul de istorie două mari supărari:
Prima, din atitudinea regelui Mihai de a-l aresta pe Ion Antonescu, Conducătorul statului, fără să aștepte desfășurarea tratativelor dintre acesta și Stalin, și există dovezi că Stalin ar fi acceptat printr-o telegramă condițiile de pace propuse de mareșal, ascunsă de apropiații regelui, dar mai ales din gestul de a preda pe cel arestat ȋn Palatul regal la 23 august unor civili, pe care rege ȋi ȋntreabă: “unde-l duceți?”; unul dintre civili zice:” ȋntr-o casă conspirativă, avem și pentru tine una pregătită!” și, ȋn loc să dea ordin să-i aresteze și să-l predea pe mareșal instituțiilor judiciare române, a preferat această soluție.
A doua, atitudinea Securității române și a Armatei comuniste ȋn Revoluție, care putea reține familia Ceaușescu, sub motiv de boală (Securitatea), iar Armata să preia puterea până la stabilirea unui program de alegeri democratice. S-a preferat predarea țării unor puteri străine, care au”haramnit” munca de secole a poporului român.
Și multe altele.
Ion Țelman, profesorul, omul, familistul, a fost un ȋntemeietor: (născut ȋn Cuhea ȋntemeietorului de țară, Moldova, ce frumos sună ȋn cronici “Cuhe”, nume la care acesta spera ca localitatea să revină măcar sub forma Cuhea-Bogdan Vodă) de școală de istorie ȋn Maramureșul din susul Văilor Izei și Vișeului, de revistă de cultură a liceului, numită”Zimbrul”, de Muzeu de Istorie și Etnografie al Vișeului, etc.
Ajuns ȋn “ante portas” la cealaltă Cetate Eternă, a Cerului, cu un pas ușor, fără ezitare, va trece dincolo de Poarta păzită de Sfântul Petru, desfătându-se de gândul și siguranța pământenilor că ei fac istoria.
Lazăr Năsui – elev, coleg, prieten, colaborator și, nu ȋn cele din urmă, drd. ȋn istorie anul II.
