Maramureş, tărâm de basm …

Tărâm parcă uitat de lume, plin de legende şi poveşti, de tradiţii păstrate cu sfinţenie, Maramureşul înca uimeşte şi farmecă. Petrecerea sărbătorilor de iarnă în aceste zone a fost probabil cea mai nimerită alegere. Fiecare zi a fost plină de călătorii dar şi de cine îmbelşugate cu bucate gătite în gospodăria gazdelor noastre.

Rar iţi este dat să vezi atâta ospitalitate, deschidere şi voie bună către cei care le trec pragul. Fiecare mic dejun iţi este frumos decorat cu legende de prin partea locului, informaţii despre zonă şi muzeele apropiate spuse cu mare meşteşug de gazde.

O plimbare cu Mocaniţa (Calea Ferată Forestieră din Vişeul de Sus), ultima cale ferată forestieră autentică pe care circula locomotive cu abur. Trenul tras agale (mocăneşte) de o locomotivă desprinsă din altă lume demult uitată patrunde pe valea Vaserului în inima padurii de o sălbaticie fermecătoare.

Fiind singura cale de aces spre zonele din munte, dacă ai norocul poţi admira prin geamurile aburite animalele sălbatice, grote şi tuneluri. Pe timpul verii drumul se adânceşte în pădure pe o distanţă de 60 kilometri, însă iarna grea din ţinuturile nordice ale ţării face acest lucru impracticabil, drept pentru care călătoria se opreşte la Paltin.

Pe timpul călătoriei cu locomotiva Elveţia, te poti instalat în mini-compartimentul pus la dispoziţie de gazde, unde poţi cânta, râde şi am îngheţa cu privirea aţintită spre sălbăticia albă ce se zăreşte pe geamuri, poţi bea vin fiert şi horinca locului, mânca gogoşi umplute puse la dispoziţie de organizatori.

Din loc în loc se fac popasuri pentru a alimenta locomotiva cu lemne, momente numai bune de a imortaliza peisajul, oamenii, locurile.

O altă atracţie pentru impatimiţii de sporturi de iarnă este pârtia de ski de la Borşa

Moisei e un mic muzeu organizat în memoria celor 29 de soldaţi români ucişi cu cruzime în timpul celui de al doilea Război Mondial.

S-a numărat un singur supravieţuitor (cel cu numărul 30) iar cuvintele lui despre evenimentele de atunci par mai vii ca oricând (chiar dacă nu faci altceva decât să le citeşti înrămate pe perete).

Casa este mică şi sărăcăcioasă adunând în cele doua cămăruţe câteva din lucrurile aparţinând soldaţilor, dar semnificaţiile şi greutatea istorică a locului transformă atmosfera complet.

Pe drumul spre Sighetul Marmaţiei, la aproximativ 25 km de Moisei se află comuna Dragomireşti unde poţi descoperi un muzeu cu totul aparte, probabil singurul dedicat ţărăncii românce.

Pe ulicioara din dreapta, la câteva case mai la vale locuieşte  “muzeograful”, cu alte cuvinte ghidul sau găzdoaia, mucalit (cum l-ar numi Creangă) şi simpatic, ardea de nerăbdare să ne prezinte poveşti detaliate despre femeia din satul Maramureşean.

Dupa ce treci de poarta cu simbolurile ei specifice (luna, pâinea, frânghia vieţii ), poposeşti mai întâi în curte unde te uimeşte copacul împodobit cu oale şi ulcele de toate culorile. In vârf şade mândra o oala roşie, semn că în casa cu pricina stă o fata tânără numai bună de măritiş.

Aşa afli că acesta era codul folosit în vremuri îndepărtate (în unele zone chiar şi acum) prin care se ducea vestea că familia respectivă are copilă de măritat.

Viaţa femeii era grea şi puţin independentă, permanent dominată de restricţiile impuse de societate – fată tânără trebuie să se mărite, să nu îngreuneze şi mai mult viaţa parinţilor şi a fraţilor mai mici, permanent pregătită de primirea în casă a potenţialilor pretendenţi, trebăluind zi de zi în a-şi face zestre şi bucate alese pe sprânceană pentru cei ce vor trece pragul casei.

În inima muzeului descoperi obiecte specifice obţinerii tesăturii din cânepă, in şi lână, vestitele costume populare Maramureşene, colaci specifici anumitor sărbători şi obiceiuri, măsti folosite la diferite sărbători de flăcaii satului, zestrea necesara unei fete de măritat pusă la vedere deasupra patului, motiv de mândrie pentru fata din familie ce lucra toate iernile an de an pentru a-şi înfrumuseţa viitoarea casă în care se va muta ca femeie măritată.

Stăpâna casei devenită muzeu a rămas toată viaţa nemăritată (drept dovadă oala roşie din vârful copacului) şi şi-a văzut singură de trai, cu siguranţă o viaţă grea, aspră şi plină de nevoile de zi cu zi, ba în plus şi stigmatizată de postura de femeie singură.

Cuptorul este element de bază în casa tărănească, fiind atât locul pregătirii mâncării cât şi spaţiu de dormit pentru cei mici, iar alături oalele de lut sunt aşezate direct pe grinda casei, încăperile mici nepermiţând o altfel de organizare. Restul camerei este acaparat de un singur pat pe care dormeau parinţii, iar copiii mai mari se odihneau pe băncuţele prinse de pereţi.

O altă poveste este cea a fusului cu zurgălăi, unealta meşteşugită ca un adevarat puzzle. Legenda spune că fusul a fost dat în dar de un flăcău indragostit pentru a-şi dovedi iubirea fetei care îi era dragă, cucerind-o în acest mod. Când piesele din fus vor cădea, atunci şi iubirea lor se va fi terminat.Se spune că au trăit împreună până la adânci bătrâneţi.

 Zilele de sărbătoare, sunt vesele tot timpul alături de gazde îmbrăcate în costume populare şi apoi puteti vizita Mănăstirea Bârsana.

Dacă sunţeţi prin zonă ar fi păcat să nu vă abateţi într-un loc plin de poveste, pe valea Izei spre localitatea Strâmtura (acolo unde, după cum bine îi spune şi numele, se strâmtorează dumbrăvile largi ale Izei). La 22 de km sud-est de Municipiul Sighetul Marmaţiei, la ieşirea din Bârsana, spre podul Slatioarei veţi da de mănăstire.

Impresionantă nu prin măreţie, străbuna nu prin vechimea lemnului ce i-a dat viaţă, mănăstirea Bârsana spune multe poveşti, începând cu poarta mare maramureşeana şi finalizând cu fiecare icoana din incinta ei.

Localnicii se mândresc (pe bună dreptate) şi nu evită să işi scoată la vedere portul naţional cu orice ocazie şi sărbătoare, începând cu prichindeii şi terminând cu bătrânii satului. Ei sunt veseli şi coloraţi asemeni hainelor, cântă şi se bucură, colindă şi joacă ursul sau alte datini, precum au făcut-o dintotdeauna.

Nu este nimic mai frumos şi îmbucurător iarna, precum descoperirea minunilor din Maramureş, a locuitorilor coboraţi din veche poveste, a unor gazde “găzdoaie” cu întâmplări atât de pline de înţelesuri, dar şi mâncărurile gustoase, horinca parfumată, toate astea iţi creează acea stare de bine, de adevăr.

sursa: de-weekend.ro

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.