Nicolae Iuga: Există mântuire prin filosofie (I)

nicolae-iugaNicolae Iuga este profesor de filosofie, singular în felul său în peisajul Maramureșului. Este și un  comentator politic, uneori poate prea incisiv, alteori despică firul în patru. Profesorul universitar este fost discipol al lui Noica. Constantin Noica este, fără îndoială, un etalon pentru gândirea filosofică românească.

Rep: Domnule Nicolae Iuga, trăim într-o lume care devine din ce în ce mai tehnologizată, într-o lume în care pragmatismul este din ce în ce mai prezent în viața cotidiană și omul timpurilor noastre devine workaholic. într-o astfel de lume care este rostul filosofiei, astăzi?

Nicolae Iuga: Filosofia trebuie să-și găsească un rost totdeauna, în toate timpurile și în toate locurile, pentru toți oamenii. Uneori, filosofăm fără să știm, ca un binecunoscut personaj al lui Molli?re.  În antichitate de exemplu, cunoscutul filosof Diogene din Sinope, cel despre care astăzi oameii știu (regretabil lucru) doar că trăia într-un butoi, dar de la care ne-au rămas niște anecdote de o profunzime ce nu poate fi neglijată, obișnuia să spună că pe el Filosofia l-a pregătit să poată înfrunta orice soartă. :i dacă folosul Filosofiei s-ar reduce numai la atât, tot nu este puțin lucru. Să admitem că putem privi la lume ca la teatru, ca în Glossa lui Eminescu.  În spatele scenei este un ecran, o cortină sau altceva de genul acesta, care ne face pe noi, spectatorii, să-i vedem mai bine pe actori, ce anume îi mână în scenă, dar mai ales ne dă posibilitatea de a delimita perimetrul și convenția jocului, în raport cu lumea de afară. În experiența cotidiană, cred eu, Filosofia este cea care joacă sau ar trebui să joace rolul ecranului, un ecran din care să vadă și scena și culisele.      

Rep: Poate exista mântuire prin filosofie?

N.I.: Eu cred că da, spre deosebire de unii teologi. Desigur, ne putem mântui prin credință („dreptul prin credință va fi viu” zice Sf. Ap. Pavel), dar și prin reflecție stăruitoare și statornică, prin cunoaștere, evident neseparată de credință. Să ne reamintim doar că, într-un pasaj din Evanghelii (Ioan, XVII, 3), se spune în propoziții categorice că viața veșnică este aceasta: „ ca omul să te cunoască pe tine ca singurul Dumnezeu adevărat” (în original: „ginoscosin se tou monon alethinon Theon” ).  Nu doar să crezi în El, ci și să îl și cunoști.

De altfel, Constantin Noica, pe care l-ați invocat mai-nainte, credea că există și un „Dumnezeu al Culturii” și că oamenii se pot mântui (și) prin cultură. Mai precis, Noica spunea că Dumnezeu este unic în sine dar, în raport cu oamenii și pe dimensiunea perceptivă a oamenilor, există în fapt doi, un Dumnezeu al babelor și un Dumnezeu al filosofilor. :i se va mântui prin Filosofie, prin Cultură, acela care va face eforturi personale pentru a trece de la Dumnezeul babelor la cel al filosofilor, lucru pentru care are la dispoziție întreaga sa viață. În aceeași ordine de idei, gândiți-vă că actualul papă, Francisc, le dă o șansă la mântuire chiar și ateilor. Atunci ce să mai vorbim?   

Rep: Filosofii români actuali se pot impune pe plan internațional? Cât de cunoscuți sunt gânditorii români actuali pe mapamond?

N.I.: E greu de spus. Nu există nici informații cu privire de exemplu la cine în ce limbă e tradus? Cum e receptat?     În Domeniul literaturii există astfel de informații, unii autori sunt traduși și promovați în străinătate, în speranța că așa vor intra în atenția acelui în club select al Juriului Nobel, dar în privința filosofilor nu avem o astfel de practică. Îmi amintesc că Noica însuși, la bătrânețe, prin anii ’80, a făcut o antologie de texte filosofice din Lucian Blaga și a tradus-o în germană.  Rezultatul a fost dezamăgitor. Pentru nemți, la nivelul anului 1986, Lucian Blaga părea ancorat într-o problematică filosofică depășită.

Poate că, dacă Lucian Blaga ar fi fost tradus în limbi europene atunci, în perioada interbelică, este posilbil ca el să fi avut o relevanță europeană și opera lui un destin european. În prezent, eu nu văd pe nimeni la acest nivel. Gabriel Liiceanu este un crispat, lipsit de umor și de originalitate. Andrei Pleșu poate ar avea o șansă, dacă ar ataca probleme actuale în plan european. Totuși, aflându-mă la Lisabona în urmă cu câțiva ani, am constatat că Andrei Marga era cunoscut în medile academice de acolo, dar cunoscut ca filosof – discipol al lui Jurgen Habermas. Nu se știa de exemplu că a fost ministru al Învățământului în România, ba unii nici nu știau că o fi român, credeau că e german.  

Rep: Întalnirea cu Noica. Ce-a reprezentat pentru dumneavoastră Constantin Noica? Vă revendicați de la școala de la Păltiniș?

N.I.: Ar fi extrem de multe de spus aici. Eu m-am dus la Păltiniș nu din proprie inițiativă, ci am ajuns acolo chemat fiind de către Noica însuși. Pe atunci Noica nu mai primea aproape pe nimeni, în niciun caz nu primea necunoscuți, ci doar pe unele persoane apropiate. Lucra la Scrisorile de Logică și spunea că nu are timp de alții.

Prin 1984, eu am fost publicat în  „Steaua” (era o revistă a Uniunii Scriitorilor care apărea la Cluj) un eseu despre o anumită problemă din Ontologia  lui Noica. Rezultatul a fost că filosoful a citit textul, i-a plăcut și m-a chemat la Păltiniș, prin intermediul lui Vasile Latiș. Întâlnirea cu Noica m-a marcat puternic, normal, Noica era indiscutabil un geniu. La una dintre întâlniri, la care a aranjat lucrurile în așa fel încât să nu mai fie nimeni de față, m-a întrebat dacă sunt de acord să-i răspund la niște întrebări. Mi-a zis că nu îl interesează ce știu, ci ce nu știu. A fost ca un fel de examen. Apoi mi-a recomandat să mă ocup de o anumită temă, după care am fost programat pentru un nou examen și așa mai departe. Era ceva ce semăna cu o pregătire pentru doctorat. Nu mă consider un reprezentant de notorietate al școlii de la Păltiniș, dar întâlnirile de aici m-au influențat profund.

Rep: L-ați cunoscut pe Nicolae Steinhardt. Povestiți-ne o întâmplare din preajma monahului de la Rohia.

N.I.: Era în toamna anului 1982. Mă cunoșteam bine cu Arhiepiscopul nostru Justinian Chira, care pe atunci era episcop vicar la Cluj. Odată am trecut prin Cluj pe la Prea sființia Sa și, între altele, i-am spus că am căutat niște cărți la Biblioteca Universității, dar nu le-am găsit. Atunci m-a trimis la Rohia, la părintele Steinhardt, să văd dacă le are și, dacă da, să mi le împrumute acasă. Așa se face că pe Nicolae Steinhardt l-am căutat la Rohia. A fost supărat că i-am forțat mâna să-mi împrumute niște cărți din mănăstire pentru acasă, m-a pus să jur că le voi restitui, zicea înciudat că mi le dă, dar numai pentru că cuvântul Prea Sfințitului este poruncă pentru dânsul. I-am înapoiat cărțile întocmai în ziua promisă, am mai stat de vorbă cu dânsul, apoi cu timpul m-a îndrăgit.

Era foarte comunicativ și vorbea așa cum scria, inteligent, cu o cultură copleșitoare și uneori cu o scânteitoare explozie de adjective. Spre deosebire de alți foști deținuți politici, Steinhardt obișnuia să povestească fără rezerve, cu smerenie creștinească, să se spovedească interlocutorului, relatând tot felul de întâmplări grave și umilitoare din perioada detenției. Despre cei care l-au chinuit, anchetatori,  gardieni sau securiști, despre oamenii de nimic care l-au turnat la Securitate sau l-au prigonit și după eliberare, dar care nu mai erau în viață, călugărul Steinhardt obișnuia să spună, cu o malițiozitate inefabilă: „Dumnezeu să-l ierte, că… are de ce!”. În mănăstire exista permanent, din câte se spunea, un informator pe urmele lui și, cu toate acestea, a putut să-și creeze aici un mic cerc de discipoli. I-aș aminti aici doar pe regretatul critic literar Radu Săplăcan și pe remarcabilul poet Ioan Pintea, actualmente preot în Bistrița.   

Rep: Se poate face disocierea între opera unui filosof și opțiunile sale politice, aici referindu-mă la Generația 27?

N.I.: Categoric da! :i trebuie să se facă obligatoriu. Una dintre dimensiunile mântuirii omului creator este dată de ceasul morții, în sensul că moartea nu separă numai sufletul de trup, dar totodată separă definitiv și opera de omul care a creat-o. Iar după aceea postumitatea are a judeca numai opera, nu și omul. Are sens ca noi, oamenii, să judecăm omul numai atâta vreme cât acesta este viu și se mai poate încă îndrepta. Dar judecarea omului după ce a murit trebuie lăsată exclusiv la mâna Celui de Sus. Să nu ne trufim și să-l  judecăm noi. Să vă dau un singur exemplu recent. Poetul Adrian Păunescu, cât a fost în viață a fost detestat de către multă lume, ca om, dar în momentul morții a fost apreciat unanim ca un mare poet. La fel trebuie să procedăm și cu intelectualii români din perioada interbelică, aceștia având în majoritate o opțiune politică de dreapta. Opțiunea lor politică trebuie înțeleasă în contextul istoric de atunci, care era unul al pericolului bolșevizării României ceea ce, din păcate, postbelic s-a și întâmplat. Intelectualii români interbelici au încercat să prevină acest pericol în felul lor. Nu cred că ar trebui să fim atâta de lipsiți de coloană vertebrală, încât să ne denigrăm post mortem noi înșine elitele noastre intelectuale, numai pentru a face pe placul unor anti-români.

Marcel Cozmuța

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.