Alina Pavelescu: ,,Iubirea pe care nu i-o poți transmite celuilalt în cuvinte e, cred, singurul firesc al iubirii; excesul de cuvinte ar fi doar melodramă ieftină.”

Alina Pavelescu este o scriitoare care reușește să te capteze încă de la prima pagină. A scris  ,,Moștenirea babei Stolz” , o carte care merită citită. A avut amabilitatea să ne acorde un interviu. Alina Pavelescu, a terminat doctoratul in Franța, dar, a ales să se întoarcă în țară

 Alina Pavelescu ești autoarea carții ,, Moștenirea babei Stolz”.  Ne povestești pe scurt despre ce e vorba în cartea pe care ai scris-o, fară a divulga finalul.

Cum îți spusesem deja, nu-mi place să-mi povestesc propriile cărți. Oricum, fiecare cititor găsește altceva într-o carte și probabil ar povesti-o altfel, așa că la ce bun să le limitez eu lectura eventualilor noi cititori sau să le stric plăcerea celor care au citit-o deja? Mi se pare mult mai elegant din partea unui autor să lase cititorii să îi descopere singuri cartea.

Alina Pavelescu, iubirea are un rol esențial în cartea ta, numai că e o iubire nespusă și de aici apare și consecința.  Spune-mi te rog, cum vezi tu iubirea pe care noi nu o putem spune persoanei pe care o iubim?

Vezi, deja tu însuți ai oferit o cheie proprie de lectură pentru cartea mea! Eu n-aș fi zis că iubirea e elementul ei central. Sau cel puțin, nu la asta m-aș fi gândit din prima dacă povesteam cartea. Da, iubirea e un subiect care ”vinde” – în literatură și nu numai – fiindcă sunt atât de multe feluri de a iubi și de a explora iubirea. În fiecare iubire există ceva nou, care n-a mai fost trăit la fel de altcineva în afară de tine și care, ca atare, poate fi spus fără teamă că repeți ce s-a mai spus înainte. Și chiar dacă esența sentimentului se tot repetă, fiecare o traversează altfel, i se revelează cu prospețimea unei lumi noi, abia descoperite. Cum văd eu iubirea pe care nu i-o putem spune celuilalt? Cred că niciodată nu reușim să spunem cum sau cât iubim, cel mai adesea nu ne dăm seama nici noi înșine decât după ce întâmplarea a avut loc și începem, într-un târziu, să ne analizăm. Așadar, iubirea pe care nu i-o poți transmite celuilalt în cuvinte e, cred, singurul firesc al iubirii; excesul de cuvinte ar fi doar melodramă ieftină.

Ești născută în Giulesti în Capitală. Rapidistă? Doctorat în Paris. Te-ai întors în țară. Ce perspective erau acolo și cum ești văzută de ceilalți din țară, după întoarcerea acasă?

 Da, m-am născut în Giulești din părinți născuți în Giulești. Giuleștiul e o mitologie, poate cineva, cândva, va scrie o sagă a Giuleștiului. Nu știu dacă eu, sunt prea ”de-acolo” ca să mă pot detașa din coconul subiectivității. Și nu, nu sunt rapidistă, fiindcă nu sunt microbistă în general, dar în familia mea, toți bărbații (și chiar și unele femei) erau rapidiști. Doctoratul la Paris a venit oarecum firesc ca experiență, o continuare a biografiei mele de giuleșteancă. (Aici sunt ironică, dar o meriți!) De ce n-am rămas? Fiindcă fiecare om are o definiție a lui pentru cuvântul ”acasă” și așteptările lui despre cum trebuie să fie acel ”acasă”. Nu voi fi ipocrită cu cititorii tăi, la întoarcere am fost primită cu destul de multă suspiciune, în orice caz, nu cu dorința vie de a-mi fi folosită în vreun fel eventuala experiență acumulată prin alte zări. Așa e lumea la noi, n-am fost eu un caz excepțional, dar asta mi-am dat seama mult mai târziu, Între timp m-am (re)obișnuit și experiența reîntoarcerii mi-a fost, pe undeva, mai utilă decât aceea a plecării, fiindcă am învățat să îmi strunesc iluziile, să nu sper la victorii ”meritocratice” (deși termenul în sine e totuși al naibii de discutabil, în variatele contexte culturale în care se cam abuzează de el), să nu renunț la visele mele și să-mi croiesc drum cu forțe proprii, fără idei preconcepute.

Ce urmează? O altă carte? Tot despre satul românesc și prefacerile din lumea rurală? Sau, vei aborda alte teme?

Da, urmează un nou roman și nu, nu va fi despre ”satul românesc și prefacerile din lumea rurală”, așa cum nici ”Moștenirea babei Stoltz” nu e despre asta. Sunt, cum îți spuneam, un produs al mahalalei urbane, nu cred că am stofă de scriitor pășunist sau de Marin Preda cu lentilele de la ochelari mai subțiri. Următoarea mea carte, care e programată să apară la anul, la editura Humanitas, va avea un subiect la fel de ”urban” ca și prima: va fi povestea ultimei zile din viața unui presupus torționar pocăit.

Un gând pentru cititorii jurnalmm

Cititorilor jurnalmm le doresc să aibă parte numai de cărți bune, pe care să le citească singuri, nu prin reprezentanți.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.