Borşa:Visul unei olimpiade de iarnă în Munții Rodnei

Poate cea mai întunecată perioadă a istoriei mondiale, 1940-1945. Cruzii ani ai războiului mondial, decizii politice, milioane de morţi şi răniţi, oraşe distruse şi o mulţime de vieţi distruse, familii sfâşiate. Este imposibil de enumerat câtă suferinţă a adus această perioadă pentru omenire.Şi totuşi există întâmplări care nu povestesc despre distrugere, ostilitate, destine tragice. Da, chiar şi în timpul celui de al doilea răboi mondial au fost iniţiative, proiecte, construcţii care au vorbit despre viitor şi despre pace, arătând solidaritatea comunităţiilor locale. Printre acestea, istoria „centrului olimpic de schi de la Băile Borşa” ocupă un loc special, putând fi caracterizat fără doar şi poate ca o poveste tipic „transilvană”: statul maghiar a visat şi a contruit un centru de schi, care a fost realizat după modelul german cu sprijinul comunităţii româneşti într-o regiune locuită predominant de români.Vorbind despre locaţia acestei poveşti, trebuie subliniat că adjectivul „transilvan” nu se potriveşte, evenimentele având loc în Maramureş. Pe parcursul secolului XX, această regiune a fost împărţită de mai multe ori, diferitele părţi aparţinând pe rând Ungariei, României, Cehoslovaciei şi Uniunii Sovietice, mai apoi Ucrainei. Deşi graniţele au fost retrasate de trei ori, aceşti oameni au învins războiul şi dictatele de pace. Pentru un viitor mai bun, din 1940 au sprijnit un proiect care a legat atât comunitatea maghiară, cât şi cea română.

Pensiunea Bors vezér (arhivă personală Killyéni András)

În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) partea sudică a Maramureşului a fost anexată Ungariei. În această perioadă, pasionaţii de schi maghari căutau locuri în care să realizeze pârtii de calitate internaţională, alegând până la urmă partea nordică din Munţii Rodnei, zona Băile Borşa. Frumuseţea peisajului, minunatele vârfuri, pârtiile perfecte pentru schi şi condiţiile meteorologice ideale i-au fascinat rapid pe amatorii sporturilor de iarnă.Băile Borşa a ajuns în scurt timp un punct de întâlnire. Evoluţia rapidă a avut mai multe motive. Guvernul maghiar, federaţia de schi, respectiv patronii (majoritatea ideilor realizându-se datorită donaţiilor) nu au regretat nici un moment investiţiile materiale. În rândul lor găsim o serie de susţinători entuziaşti, de la aristocraţi maghiari pasionaţi de schi până la locuitorii români ai regiunii. Fiecare dintre ei a contribuit după propriile posibilităţi: unii „au împrumutat” o mare parte din uriaşa lor avere (fără să aştepte ca cineva să le ramburseze generozitatea), alţii renunţând la o parte din puţinul pământ pentru ca şi comunitatea locală să fie părtaşă la profitul investiţiei.

Pregătiri pentru concurs (arhivă personală Killyéni András)

Vorbim despre români simpli care trăiau izolaţi de munţi, într-o lume pe care o putem numi separată. Şi totuşi au realizat ce înseamnă acest proiect: infrastructura, drumurile şi calea ferată, respectiv alte investiţii au fost indispensabile pentru pârtiile de schi. Fiind benefice comunităţii locale, sprijinirea lor n-a fost nici un moment problemă politică sau decizie etnică. Cea mai elocventă dovadă este faptul că prefectul român al Mamamureşului a rămas în funcţie şi după 1940, beneficiind tot timpul de sprijinul ministerelor de la Budapesta, iar el a făcut totul pentru a explica agricultorilor români importanţa acestor planuri şi câştigul pe care investiţia în bazele sportive îl pot aduce unei comunităţi dintr-o regiune destul de săracă.Totodată este important de subliniat că nimeni în aceşti ani grei nu a aşteptat sfârşitul războiul şi n-a amânat lucrările. Frica de rezultatul războiului şi de deciziile politice ulterioare nu a fost un obstacol. Toţi au crezut în succesul acestui proiect, pentru că ideea olimpică a supravieţuit mereu războaielor. Şi totuşi, regimul comunist instaurat după război, care n-a sprijinit sporturile de iarnă considerate inutilizabile în scopuri propagandistice, a şters aceste rezultate.

Pensiunea Anikó şi vârful Ineu (arhivă personală Killyéni András)

Trebuie amintit că aici sportul şi fair-playul au triumfat asupra legilor dictate de război. Cel mai frumos exemplu este al săritorului pe schiuri polonez condamnat la moarte ca criminal de război în Germania, pe care concurenţii germani l-au recunoscut, dar nici un moment nu le-a trecut prin cap să-l denunţe autorităţilor. Deşi era deja vara anului 1944…Maghiari şi români s-au întâlnit aici cu polonezi, germani şi norvegieni, iar apartenenţa politică sau poziţia în război a ţării din care au venit n-a contat printre schiori. Modelul urmat a fost cel „german”: Garmisch Partenkirchen a organizat în 1936 o Olimpiadă de Iarnă perfectă, pe care liderii sportului din Ungaria au dorit să o depăşească, iar localnicii au înţeles importanţa acestuia.Centrul de schi a legat destine umane. S-au legat aici poveşti de dragoste şi prietenii pe viaţă. Cei refugiaţi din faţa zgomotului oraşelor şi a războiului au fost primiţi tot timpul cu cazare şi masă caldă, găsind aici prietenie şi ospitalitate familiară.Din 1941 au apărut una după alta bazele sportive moderne: pârtii de schi mai scurte şi mai lungi, cabane moderne, apoi cea mai mare trambulină pentru sărituri cu schiuri din Europa. Deloc surprinzător, având în vedere scopul pentru care au fost realizate, atât cea mai frumoasă pârtie, cât şi trambulina au fost denumite Olimpia.

 

Sunt importante şi numeroasele noutăţi tehnice pe care le găsim în centrul de schi de la Băile Borşa. Cabana Anikó, situată la o altitudine de 1600 metri, a aşteptat schiorii obosiţi cu băi în care a existat permanent apă caldă şi rece. Trambulina a fost aşezată în panta Munţilor Rodnei, pentru a nu necesita alte construcţii. Din păcate, telefericul a rămas doar un vis: deşi în vara anului 1944 au început lucrările, sosirea frontului a împiedicat finalizarea ei.

Băile Borşa este cel mai frumos exemplu pentru cooperarea care poate fi mai puternică decât războiul şi ura. Din păcate, politica a învins această cooperare: conducerea comunistă a României nu a finalizat aceste lucrări, iar odată cu trecerea anilor baza a corespuns tot mai puţin cerinţelor, nefiind omologată pentru competiţii mondiale. Reabilitarea ei întârzie şi în zilele noastre, amânând renaşterea ideii olimpice.

2.Garmish Partenkirchen „ardelenesc”

Idea realizării unui centre modern pentru sporturile de iarnă s-a formulat încă din toamna anului 1940. Federaţia Maghiară de Schi l-a rugat pe Déván István să călătorească în munţii Ungariei şi să realizeze un studiu în care să propună locaţia centrului de schi.

  

După vizite pe teren care au durat mai multe luni, Déván, care a participat atât la Jocurile Olimpice de vară din 1912, concurând la proba de alergare 200 şi 400 metri plat, cât şi la cea de iarnă din 1924 în proba de schi fond pe 18 km, a desemnat ca posibilă locaţie Munţii Rodnei, în apropierea comunei Borşa.Comisia federaţiei de schi a vizitat zona pe data de 23 octombrie 1941 şi a declarat Băile Borşa, situat la o altitudine de 830 metri, într-un loc bogat în zăpadă şi ferit de vânt în partea nordică a Munţilor Rodnei, potrivit din toate punctele de vedere. În scurt timp a început construcţia centrului de schi, primul pas fiind realizarea pârtiei pentru proba de coborâre.Băile Borşa a respectat din toate punctele de vedere cerinţele epocii: a fost accesibil pe calea ferată până la altitudinea de 650 m, iar pe şosea până la 850 de metri, iar pe pante atât începătorii, cât şi schiorii cu experienţă au găsit posibilităţi de coborâre. În general, s-a putut schia din noiembrie până la sfârşitul lui aprilie.Atât iarna, datorită schiorilor, cât şi vara, Băile Borşa a fost în rândul excursioniştilor, din primul minut, foarte popular şi vizitat. Pe lângă superbele peisaje şi excelentele pârtii de schi a contat mult faptul că Căile Ferate Maghiare a inclus în mersul trenurilor un accelerat pe ruta Budapesta–Sighetu Marmaţiei, unde a existat legătură cu personal până la Borşa. În plus, încă din 1941, cabana Federaţiei Maghiare de Schi a asigurat loc de cazare în orice anotimp.

Aflată la o altitudine de 830 m, cabana a dispus de o cameră cu 18 paturi pentru bărbaţi şi una cu 8 paturi pentru doamne.

 

Un entuziast susţinător al realizării centrului de schi a fost celebrul biochimist Szent-Györgyi Albert. Laureat în 1937 al Premiului Nobel pentru medicină, savantul a fost un adept al sportului şi educaţiei fizice, îndemnând la sport în numeroase publicaţii şi prelegeri, considerând că este un important instrument în educaţia tinerilor.Doctor la Cambridge, omul de ştiinţă a adus ca exemplu universităţile engleze, unde lângă un plan de învăţământ redus tinerii sunt formaţi pe terenurile de sport ale facultăţilor. Astfel, sportul nu este doar educaţie fizică, ci şi cel mai puternic şi cel mai nobil instrument de educaţie a sufletului.Inaugurarea „pârtiei Olimpia” a avut loc de Crăciunul anului 1941. Micul grup de schiori venit de la Budapesta a fost foarte surprins găsind un strat de zăpadă de doar 6 cm la gara din Borşa, dar pârtia care a început la o altitudine de 1660 m i-a aşteptat cu 40 de cm de zăpadă proaspătă pe vechea crustă de zăpadă.

Pârtia – atmosferă (arhivă personală Killyéni András)

Startul primei coborâri a fost stabilit pe Buza Muntelui, iar sosirea a fost la albia Melegpatak, la altitudine de 830 m, pârtia având astfel o diferenţă de nivel de 830 m şi o lungime de 2840 m.Primul coborâtor a fost selecţionerul echipei de schi maghiare, Herbert Heiss.„Este una din cele mai frumoase piste, să spunem, poate cea mai frumoasă pe care am văzut-o până acum. Este abruptă şi rapidă, dar cu toate acestea nu reprezintă nici un fel de pericol, fiind foarte lată. Deşi unele porţiuni trec prin pădure, nu prea se pot întâmpla accidente pe o asemenea pârtie. Marele ei avantaj este lăţimea, datorită căreia în cazul unei zăpezi rapide se pot monta peste tot porţile de verificare obligatorii, care se pot scoate uşor când zăpada devine lentă. În opinia mea, toată zona este foarte potrivită pentru realizarea unei baze continentale pentru sporturile de iarnă, în primul rând pentru că totul arată superb, iar în al doilea rând pentru că aici se poate găsi totul. Nu doar sportivul, ci şi turistul poate petrece zile frumoase la Băile Borşa. Sunt sigur, cunoscându-i pe conducătorii iubitori de sport şi pricepuţi din viaţa sportivă maghiară, că vom trăi la Băile Borşa un concurs FIS, poate chiar şi unul olimpic.” (Nemzeti Sport, 4 ianuarie 1942)Cel mai important eveniment al anului 1942 a fost inaugurarea cabanei „Anikó” al Clubului Maghiar de Schi (MSK). Prima cabană montană de nivel european din zonă, construită în cele mai grele condiţii după planurile inginerului Benedek Frigyes pe Muntele Cailor, la o altitudine de 1600 m în Munţii Rodnei. Prin folosirea celor mai moderne tehnici ale epocii, s-a realizat o clădire unică atât ca aspect intern, cât şi ca construcţie.

Săritură (arhivă personală Killyéni András)

A asigurat loc de cazare, respectiv duş cu apă caldă şi rece pentru 27 de oaspeţi, astfel că nu-i de mirare că a fost ocupată în cea mai mare parte a anului. Trei camere cu şase paturi şi alte trei cu şase paturi au stat la dispoziţia clienţilor. În camerele pentru şase persoane paturile au fost supraetajate, cele superioare fiind pliabile.Oaspeţii au putut lua masa într-un restaurant cu 35 de locuri. Clădirea a fost realizată din grinzi de lemn cu grosime de 16 cm, izolaţia fiind rezolvată cu carton gudronat şi podea din trestie groasă de 3 cm. Acoperişul a fost un plafon de grinzi groase şi şindrilă. Apa pentru baie a fost asigurată de izvorul aflat la 300 de metri de cabană.Cabana a fost inaugurată pe 23 noiembrie 1942, în prezenţa celebrei campioane maghiare a epocii, Iglóiné Eleőd Anikó, fiind şi denumită după ea.Pe 20 şi 21 februarie 1943, Federaţia Maghiară de Schi a organizat la Băile Borşa campionatul naţional de coborâre, slalom şi combinată alpină. Concursul de coborâre a doamnelor s-a disputat pe o pistă lungă de 2400 m şi cu diferenţă de nivel de 630 m, iar bărbaţii au concurat pe o pârtie de 2869 m, cu 830 m diferenţă de nivel.

3.Trambulina şi hotelul sport

Modul de expropriere al terenurilor staţiunii de schi a însemnat o uriaşă problemă pentru conducerea sportului maghiar. De exemplu, în februarie 1943 preţul unei suprafeţe de un iugăr (0,57 hectare) a fost de 250-350 penghei. Din cauza războiului, mai mulţi miniştri s-au opus investiţiei financiare pentru cumpărarea terenurilor, aşa că s-a aşteptat o soluţie de la prefectul Flaviu Jurcă. El a reuşit să convingă comunitatea din Borşa să doneze terenul în interesul proiectului, astfel construcţia a putut continua.Piatra de temelie a hotelului de sport modern s-a pus în aprilie 1943, planurile fiind realizate tot de Benedek Frigyes, care a condus şi lucrările de construcţie. În pofida războiului, conducerea sportivă a avut planuri măreţe: s-a dorit ca hotelul să fie finalizat până în toamna acelui an. Pentru comoditatea oaspeţilor, încălzirea centrală s-a realizat prin ardere de cocs, iar în majoritatea camerelor s-au pus şi mici sobe pentru situaţii neaşteptate.În 1943 s-a lucrat intens şi la realizarea trambulinei pentru sărituri cu schiurile. Proiectul bazat pe standardele federaţiei internaţionale i-a aparţinut tot lui Benedek Frigyes. În timpul lucrărilor au fost mişcate zece mii de metri cubi de pământ, o parte din acesta prin explozii necesare din cauza terenului stâncos. Imensa masă de piatră şi pământ a fost îndepărtată în condiţii extreme pe panta de 38 grade. Mai multe sute de muncitori au participat permanent pe tot parcursul anului la aceste lucrări profesioniste.Munca s-a finalizat în februarie 1944, la fel ca pârtia, şi trambulina primind denumirea de „Olympia”. După dimensiuni, era a patra ca mărime din aceea epocă şi cea mai mare din Europa. Contemporanii descriau ca perfectă trecerea de la pistă şi contrapanta curbată. Frumuseţea ei aparte s-a datorat faptului că s-a construit fără edificiu de lemn sau metal (turn), aproape în totalitate suprapus pe teren, cea mai mare înălţime a terasamentului, respectiv inciziei fiind de doar 4 metri.

 

Doar înălţimea contrapantei construite la capătul pistei a ajuns la 12 metri, dar datorită proiectării şi această parte s-a integrat plăcut în mediu. Echipamentul trambulinei a fost excelent. La locul de start s-a construit clădirea pentru încălzire şi ceruire, turnul de cinci etaje al arbitrilor realizat din lemn, masa, calea de acces, scara – nu doar excelente din punct de vedere sportiv, ci integrându-se, împreună cu trambulina, în peisajul pitoresc.Ajutorul profesional în proiectarea trambulinei a venit de la săritorul polonez Stanislaw Przestalsky (iniţial, numele de familie era Marusarz), antrenorul echipei naţionale a Ungariei. El a participat la desemnarea locului şi a sprijinit planificarea, respectiv rezolvarea problemelor ridicate în timpul construcţiei prin sfaturi practice. Din 1939, când Hitler a invadat Polonia, Stanislaw Marusarz a luptat împotriva germanilor în cadrul mişcării de rezistenţă.

       Sub vârful Gargalău (arhivă personală Killyéni András)

A fost arestat în 1940, fiind condamnat la moarte. A reuşit însă să evadeze şi să ajungă în circumstanţe neclare în Ungaria. A fost recunoscut de Belloni Gyula într-o coloană a militarilor polonezi fugari şi ascuns la Budapesta. A trăit până la sfârşitul războiului în Ungaria, ocupându-se de săritorii cu schiuri maghiari sub pseudonimul de Stanislaw Przestalski.Concursul de inaugurare al trambulinei a avut loc pe 20 februarie 1944, în cadrul campionatului maghiar de schi. „Concursul internaţional de sărituri pentru inaugurarea trambulinei olimpice” a însemnat punctul culminant al competiţiei de trei zile, la care – în pofida războiului – au venit şi doi concurenţi germani de renume şi un norvegian. Învingător a fost germanul Sepp Weiler cu sărituri de 69, respectiv 76 de metri, realizând 221,7 puncte, în faţa conaţionalului Heinrich Klopfer (64 şi 69 m, 209,1 puncte). În afara concursului a sărit şi Stanislaw Przestalsky care, din prima încercare, a ajuns la 73, din a doua la 88 de metri, realizând astfel primul record internaţional al trambulinei.Multe din facilităţile centrului pentru sporturi de iarnă s-au finalizat până în vara anului 1944: pârtiile de schi, trambulina, locurile de cazare. Hotelul de sport şi telefericul se aflau în curs de finalizare. Din punct de vedere al infrastructurii, Băile Borşa era accesibilă pe cale ferată şi şosea, dar şi pe acest plan au existat numeroase alte proiecte pentru investiţii. Ar fi urmat terenurile de sport, tribunele şi bazinele, respectiv construirea de noi hoteluri, vile, restaurante şi un cazino.Şi construcţia hotelului a decurs conform planurilor: zidurile şi acoperişul s-au realizat, se lucra la amenajările interioare. Specialiştii munceau la centrala electrică, la încălzire şi la alimentarea cu apă, şi telecabina era aproape construită. În acel moment totul indica că în scurt timp şi cu eforturi minime se va finaliza cel mai mare centru de schi din Europa de Est.

Războiul mondial a împiedicat însă dezvoltarea în continuare a bazei. În august 1944 frontul a ajuns în Ardeal, iar în scurt timp luptele se dădeau deja şi în zona Sighetului. A doua aniversare a cabanei Anikó nu a mai avut loc, aceasta fiind arsă şi distrusă în totalitate de trupele sovietice în timpul luptelor.

Administratorul cabanei, Kovács László, aici a cunoscut-o pe Kilvády Györgyike, care a venit în Munţii Rodnei pentru a schia cu prietenele ei, cazându-se în cabană. În scurt timp s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit. Nunta a avut loc la poalele Muntelui Cailor, în apropierea cabanei.Buchetul miresei a fost furnizat de florile sălbatice ale pajiştilor alpine, micul arc de triumf a fost asigurat de schiuri şi beţe de schi decorate cu ramuri de pin, iar ceremonia s-a desfăşurat în cea mai frumoasă biserică din lume, construită de Creator însuşi – a rememorat cavalerul de onoare, Szent-Györgyi Albert.

     Kuanes Anneleise – campioană (arhivă personală Killyéni András)

Tinerii căsătoriţi au trăit însă doar câteva luni în noua casă. În 1944 frontul a distrus, odată cu planurile pentru dezvoltarea Borşei, şi cabana, familia Kovács fugind pe schiuri de pe munte, pe fondul bubuiturilor de tun. Cuplul ştia deja că familia se va mări în curând, Kovács Gyöngyike fiind însărcinată în şapte luni. Au plecat cu ultimul tren spre Satu Mare, copilul născându-se într-un adăpost în timpul asediului Budapestei.Textul tratatului de pace de la Paris publicată pe 10 februarie 1947, care a consfinţit încheierea războiului mondial, a anulat Dictatul de la Viena, restaurând graniţele existente la 1 ianuarie 1938. Noua conducere comunistă a României, având în vedere situaţia economică şi politică, nu s-a mai interesat de centrul de schi, lucrările nefiind reluate niciodată.Pistele de concurs au rămas însă, găzduind numeroase concursuri de schi naţionale şi internaţionale (est-europene) în deceniile care au urmat. Şi trambulina a fost folosită, iar în anii ’80 s-a construit lângă ea o trambulină mai mică. Cabanele au fost transformate treptat sau demolate, în locul lor s-au construit noi unităţi turistice, dar cu toate astea Băile Borşa nu a devenit niciodată acel centru internaţional pentru sporturile de iarnă care ar fi meritat să fie prin frumuseţea şi facilităţile ei.

Autor: Killyéni András

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.