Hobbitul: Bătălia celor cinci oştiri: lupte corp la corp şi o despărţire nostalgică

hobiitDupă şase filme, 13 ani şi 1031 de minute însumate de difuzare, iată că a venit momentul să ne luăm rămas bun de la Tărâmul de Mijloc şi de la ai săi locuitori. Dar în prima jumătate a filmului nu e timp de sentimentalisme şi păreri de rău, pentru că spectatorul e aruncat în mijlocul flăcărilor din Oraşul de pe lac, apoi în inima Ereborului, după care în cetatea aparent părăsită de la Dol Guldur, punctul culminant fiind cel ce a şi dat numele acestei ultime părţi, Bătălia celor cinci oştiri.

Ultimul sfert din film face loc emoţiilor şi plângerii celor pierduţi în luptă, pentru ca la final – deşi cadrul e plin de culoarea şi voioşia ce animă Comitatului – să realizăm cât de ataşaţi suntem de această lume magică, în parte rural- mitică, plasată într-un fel de ev mediu european. Şi să ne întristăm la gândul că a venit momentul despărţirii.

Filmul începe în forţă cu Smaug dezlănţuit, arzând până în temelii Oraşul de pe lac. Arcaşul Bard (Luke Evans) reuşeşte datorită curajului său nebun de a-l înfrunta pe dragon să ne distragă gândul de la promisa bătălie finală de 45 de minute, trâmbiţată de însuşi regizorul Peter Jackson. Episodul din Laketown e spectaculos, plin de tensiune. În secvenţa din Laketown ne-a surprins plăcut şi interpretarea actorului-copil John Bell, în rolul lui Bain, fiul arcaşului. Emoţia întipărită pe chipul acestui băiat, în episodul în care îşi susţine în luptă tatăl, te covârşesc, şi parcă nu mai sunt atinse pe parcursul filmului de alt actor. Episodul din Oraşul de pe lac mai iese în evidenţă şi prin crearea unui tipologii de personaj ce rupe schema simplistă – victime, erou, villain – e vorba despre Alfrid (jucat de Ryan Gage), profitorul, laşul, hoţul aşezării. Peter Jackson urmăreşte mult timp acest personaj pe parcursul filmului. Poate şi pentru a anima grupul oamenilor, care altfel nu ar fi decât „carne de tun” pentru orci, goblini şi troli. Până la final, mult aşteptata lecţie pe care speram să o primească acest Alfrid nu mai apare.

Dacă în filmul anterior Gandalf (Ian McKellen) a rămas prizonier în Dol Guldur, acum spectatorii îl vor întâlni pe Sauron, Stăpânul Întunericului, ce va trimite legiuni de orci într-un atac surpriză asupra Muntelui Singuratic. Tot acum îl întâlnim şi pe vrăjitorul Saruman, încă neatins de influenţa nefastă a lui Sauron. Firul poveştii ne duce apoi în Cetatea Erebor, unde gnomii asistă neputincioşi la transformarea lui Thorin. Smaug îl avertizase pe Bilbo că Piatra Străveche şi aurul pot pune stăpânire pe mintea celor care tânjesc la ele. Secvenţa delirului e creativ creată şi îl solicită pe Peter Jackson în cu totul alt fel decât a făcut-o filmarea scenelor de luptă. Bilbo încearcă să ofere un avantaj elfilor, ajunşi la poalele Ereborului pentru a pretinde partea lor din aurul ce zace în munte. Dar Thorin este doar preţ de câteva momente în dezavantaj.

Şi ajungem la bătălia finală „a celor cinci oştiri”. Peter Jackson îi lasă pe goblini, lilieci, troli şi orci să defileze spre Muntele Singuratic, într-o cadenţă înfricoşătoare de mârâituri, zale, aparate de luptă de ev mediu şi uriaşi cu baldachine în spate, cârând goblini, şi cu un fel de accesorii pe cap pe post de berbeci, pentru găurit ziduri. Azog, de deasupra priveliştii, perorează discursuri marţiene despre extincţia tuturor raselor ce li se împotrivesc în luptă. Goblinii ies din măruntaiele muntelui, prin tuneluri săpate de nişte viermi clonaţi din saga Dune, în loc ca spectatorul să fie dus în adâncurile muntelui. Ne-ar fi plăcut să intrăm în adâncurile Munţilor Ceţoşi, pentru a trăi acolo groaza de a-i vedea pe orci pregătind războiul în mai multe puncte fortificate.

De cealaltă parte a baricadei, oameni, gnomi și elfi se văd nevoiţi să uite disensiunile provocate de împărţirea aurului. Dar dacă în carte oameni, gnomi și elfi îşi organizează lupta pe flancuri, fiecare dispunându-şi forţele după o strategie pe câte un versant al Muntelui, gândind chiar o ambuscadă pentru goblini, în film lucrurile arată haotic. Pare că însuşi Peter Jackson e depăşit de amploarea bătăliei. Şi ia decizia de a fixa camera pe luptele corp la corp, în loc de a lăsa spectatorul în mijlocul ameţitoarei armate de 10.000 de orci, goblini şi troli. Peter Jackson pierde din vedere finalul luptei de pe front, rămânând ancorat pe cazurile particulare.

Cadrele largi, cu câte o armată, sunt expediate – armata gnomilor conduşi de Dain al II-lea Talpă de Fier e un fel de masă de stâlpişori ornamentali – îmbrăcaţi cu zale din cap până în picioare, o masă gri, fără chipuri, un exemplu de nereuşită folosire a efectelor CG. Oştirea oamenilor, fiind puţin numeroasă, e mult mai serios abordată. Pe de altă parte, elfii din Mirkwood, conduşi de chipeşul Thranduil, par să formeze cel mai bine instruită armată. Legolas e autorul unor acrobaţii spectaculoase în luptă. Tauriel (Evangeline Lilly), de asemenea, pare că a văzut seria Matrix din modul în care luptă. Până la final, se creează aşteptarea că trebuie să mai vină „armata de la miazănoapte”, oştirea promisă de Azog; probabil orcii din Munţii Cenuşii conduşi de Bolg; de aceasta Peter Jackson a uitat.

Până la final, odată ajunşi cu Bilbo Baggins (Martin Freeman) în Comitat şi după film vom rememora cu nostalgie toate întâmplările: ne vom aduce aminte tot ceea ce s-a întâmplat: cele bune, cele rele, ni-i vom aminti pe cei care au supravieţuit… şi pe cei care nu. Şi îi vom păstra pe toţi în suflet.

sursa:

Loading...
loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.