Biblioraftul este, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, un clasor de carton în formă de carte, folosit pentru păstrarea corespondenței sau a actelor. Documentele se fixează în acest clasor prin niște inele metalice, care sunt trecute prin perforațiile de pe foile de hârtie sau de pe marginea foliilor de plastic în care sunt introduse foile.
Primul biblioraft a fost inventat și, totodată, patentat, de către germanul Friedrich Soennecken, în anul 1886. El a creat un sistem de inele care era închis și deschis cu ajutorul unui mâner dublu, foarte greu de folosit deoarece necesita folosirea ambelor mâini pentru a deschide inelele. La 14 noiembrie 1886, Soennecken a patentat și perforatorul de hârtie, foarte util pentru a face găurile în hârtie, prin care foile erau prinse în biblioraft.
În 1896, germanul Louis Leitz, fondatorul companiei „Esselte Leitz”, a adus câteva îmbunătățiri biblioraftului, montând, sub mânerul dublu, o manetă pe care se putea apăsa cu un singur deget, pentru a deschide mânerul dublu mult mai ușor. De asemenea, Leitz a propus și găurirea biblioraftului în partea laterală, facilitând scoaterea lui de pe raft.
În 1890, Andreas Tengwall a patentat, în Suedia, biblioraftul numit „Trio Binder”, amintind, astfel, de parteneriatul dintre Tengwall și alți doi asociați. Design-ul lui Tengwall folosea patru inele grupate în două perechi, amplasarea găurilor pentru acest tip de biblioraft fiind folosită și astăzi în Suedia.
La 20 decembrie 1904, William P. Pitt a patentat biblioraftul cu trei inele, devenit un standard în SUA.
În prezent, majoritatea țărilor folosesc bibliorafturi cu sisteme de două sau patru inele pentru foile de hârtie de dimensiune A4. În Canada și SUA, cele mai comune tipuri de bibliorafturi sunt cele cu trei inele.
