Cercetătorii au descoperit că oamenii suprimă zonele creierului responsabile de gândirea analitică şi setează părţile responsabile de empatie să creadă în Dumnezeu.
„Când există o problemă de credinţă, din punct de vedere analitic, apare o chestie, aparent, absurdă. Vorbind despre ce înţelegem că se întâmplă cu creierul uman, saltul de la religie la credinţa în forţele supranaturale ne îndepărtează de perspectiva critică şi analitică în gândire. Acest lucru se întâmplă pentru a ne ajuta să atingem o mai mare înţelegere socială şi emoţională”, a declarat profesorul Tony Jack, care a condus cercetarea.
După o analiză a opt experimente, cercetătorii au constatat că oamenii credincioşi sunt mai empatici faţă de semenii lor decât cei care nu cred în Dumnezeu.
Cercetătorii au examinat relaţia dintre credinţa în Dumnezeu, capacitatea de gândire analitică şi preocupare morală în opt experimente. Fiecare experiment a conţinut date de la participanţi adulţi ce au variat ca număr între 159-527.
Deşi convingerile spirituale şi preocuparea empatică au fost asociate pozitiv cu frecvenţa rugăciunilor sau meditaţiilor nu au fost observat efectul acestor elemente asupra contactului social.
Potrivit lui Tony Jack, creierul uman explorează lumea folosind ambele reţele: de empatie şi de analiză. Când ne este prezentată o problemă de natură fizică sau dilemă etică, un creier sănătos activează reţeaua potrivită, iar în acelaşi timp o suprimă pe cealaltă.
„Deoarece reţelele se suprimă reciproc, ele pot crea două extreme”, a declarat Richard Boyatzis, profesor de comportament organizaţional la Universitatea Case Western Reserve.
O astfel de suprimare poate duce la un conflict între ştiinţă şi religie, consideră cercetătorii.
