Piesa a fost descoperită întâmplător de către Ion Buta, în anul 1987, în curtea gospodăriei cu nr. 208, cu prilejul construirii unei bucătării de vară, la câţiva metri de sud-est de locuinţa existentă. În încercarea de a afla din ce metal a fost realizat pumnalul, descoperitorul l-a zgâriat în mai multe locuri și i-a rupt vârful. Pumnalul, fără vârf, a fost recuperat de la Ion Buta de prof. Emil Domuţa care l-a donat apoi muzeului din Baia Mare. Ulterior, locul unde a ieşit la iveală piesa a fost verificat, în vederea stabilirii condiţiilor descoperirii, de Carol Kacsó care, potrivit informaţiilor oferite de proprietar, menţionează că piesa zăcea în pământ în poziţie verticală, la adâncimea de 0.40 m, fără să fie însoţit de alte bunuri culturale mobile. Investigaţiile arheologice întreprinse de Carol Kacsó au dus la recuperarea vârfului pumnalului, precum şi la constatarea că în locul unde acesta a fost găsit nu există urme arheologice.
Locul descoperirii este situat în partea nord-vestică a localităţii, în stânga văii Asuajului, la 450 m nord-est de fostele grajduri CAP, la baza pantei vestice a dealului numit Dâmbu Cornii sau Dâmbu Crucii.
Pumnalul are limba de prindere cu margini îngroșate, capătul terminându-se cu un buton romboidal, decorat cu două linii paralele. În mijlocul mânerului există o gaură de nit și trei tăieturi de diferite forme și dimensiuni. Alte două găuri pentru fixare, cu niturile păstrate în găuri, sunt plasate la baza lamei. Piesa are următoarele dimensiuni: lungimea maximă – 31 cm, lungimea limbii mânerului – 9,2 cm, lățimea maximă a lamei – 5,2 cm, greutatea – 193 g.
După caracteristicile piesei aceasta a fost încadrată în categoria pumnalelor cu limbă la mâner, tipul Rozavlea. Piese asemănătoare au fost descoperite în mai multe locuri din Bazinul Superior al Tisei dintre care menţionăm aici doar cele cinci pumnale fragmentare descoperite în depozitele de bronzuri de la Bicaz, jud. Maramureş.
Fără să excludem posibilitatea ca pumnal de la Asuaju de Jos să fi fost abandonat sau pierdut credem însă că cel mai probabil acesta poate fi încadrat în categoria depozitelor de o singură piesă. Semnificaţia îngropării mai multor piese de bronz (depozite de bronzuri) sau a unei singure piese într-un loc anume a fost interpretată de-a lungul timpului în moduri diferite: ascunderea în faţa invadatorilor, depozite de meşter sau de turnătorie, tezaurizarea acestora etc. Azi cei mai mulţi dintre cercetători, pornind de la studierea locului de depunere, a tipurilor de piese asociate, a numărului şi a greutăţii depuse, a modului de dispunere în pământ, sunt de acord că acestea sunt depuneri cultice sau votive.
Piesa datează din epoca târzie a bronzului, a doua jumătate a mileniului II î.Chr.
Locul de păstrare: Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş din Baia Mare; nr.inv.19354.
Cercetări arheologie: Carol Kacsó 1987 (?); Dan Pop, Raul Cardoş, Bogdan Bobînă, Dorian Ghiman 2010.
Pumnal de bronz a fost valorificat ştiinţific de C. Kacsó, Der Bronzedolch von Asuaju de Jos (Alsószivágy, Rumänien), Communicationes Archaeologicae Hungariae 1993, p.39-45, fig.2 (il. desen); C. Kacsó, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, ediţia a II-a, Baia Mare, 2015, p.104-105, fig.10 (il.foto)
Text: dr. Dan Pop, muzeograf
Fotografii: dr. Marius Ardeleanu, muzeograf,
- Bogdan Bobînă, muzeograf
Zamfir Șomcutean, conservator.
Pistolul „șarpe de Istanbul”
În Balcani, meșteșugul producerii armelor de foc portative pe bază de cremene s-a dezvoltat sub influența turcilor otomani. Armurierii erau veniți din Orient și făceau parte din categoria ienicerilor, aceștia fiind și cei care i-au învățat pe meșteșugarii balcanici secretele făuririi armelor de foc.
Armatele otomane au fost dotate cu pistoale cu cremene în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în timpul domniei sultanului Murad al IV-lea (1623-1640). Ele au fost folosite până la începutul secolului al XIX-lea, când armele de foc cu cremene au fost înlocuite cu armele de foc cu capsă. Pistoalele erau purtate la brâu, în pereche, dar și în coburi, atârnate de șaua calului.
Pistolul cu mecanism de dare a focului cu cremene prezenta două avantaje față de armele produse anterior. Pe de o parte, datorită faptului că pulberea era protejată de capacul amnarului, pistolul putea fi folosit în condiții meteo nefavorabile, iar pe de altă parte, perfecționarea acestui tip de mecanism dădea posibilitatea de a păstra cocoșul post-cremene în poziția armată, în condițiile în care la armarea mecanismului pistolului exista o primă treaptă de siguranță.
Pistolul are un mecanism cu arc de armare exterior, cunoscut sub numele de mecanism spaniol sau turcesc, utilizat la marea majoritate a armelor de foc orientale, diferit de mecanismul cu arc de armare interior, așa-numitul mecanism francez. Șurubul cocoșului este terminat cu un cap sferic găurit pentru strângerea cremenei. Mânerul este curbat în jos, terminându-se cu un bulb. Patul și ulucul au fost acoperite în întregime cu tablă de alamă având bogate decorațiuni.
În Albania centrală, unde se distinge centrul manufacturier de la Elbasan, pistoalele erau placate cu folie din alamă, fiind cunoscute sub numele de verdha, cuvânt ce înseamnă în limba albaneză „galben”. Pistoalele de acest tip se disting prin câteva elemente specifice: subțirimea ulucului și a mânerului, placarea în întregime cu tablă de alamă și existența unui bulb la partea inferioară a mânerului. Poeții albanezi îl numeau „gjarpnusha Stamolli”, adică „șarpe de Istanbul.”
Locul de păstrare: Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş din Baia Mare; nr.inv.IF 567.
Markov, Zoran, „Probleme de datare a armelor balcanice din sec.XVIII-XIX aflate pe teritoriul actual al României”, în Analele Banatului, Serie nouă, nr.XXVI, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2018, pp.133-140.
Text: dr. Ioan Botiș, muzeograf
Fotografii: Zamfir Șomcutean, conservator.
