Ce înseamnă FAIR-PLAY?
Fair-play este o expresie de origine englezească, aplicată în special în domeniul sportului și înseamnă a juca corect, respectându-ți adversarul. Atenție! Este vorba de adversar, deci cu atât mai mult aplicabil în cazul colegilor, respectiv aliaților!
În cele ce urmează vom pune în discuție în ce măsură se joacă – adică se acționează – corect în relațiile internaționale și îndeosebi dacă Marile Puteri își respectă – nu adversarii, care uneori pot fi la fel de puternici – dar pe aliații lor, țările mai mici din punct de vedere demografic, dar mai ales economic.
Cu ani buni înainte de ”revoluție” devenisem un fervent ascultător al ”Aici Radio Europa Liberă”. Nemulțumit de regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu, mai ales în cei din urmă ani ai săi, mușcasem cu ușurință din diversiunile CIA, lansate pe unde de postul de radio cu pricina.
Una dintre ideile rezultate din ignoranța mea și a altora – și de care se foloseau foarte bine – era aceea că Marile Puteri occidentale ne vor – spre deosebire de URSS – numai binele, doar că trebuia mai întâi să ne eliberăm de comunism. Cu toată aplecarea mea spre – să zicem studiul istoriei – nu reușisem să înțeleg un adevăr incontestabil: în relațiile internaționale ceea ce contează sunt numai interesele, iar jocul este condus de Marile Puteri. Este adevărat că aceste interese pot fi schimbătoare și uneori – sau mai bine arareori – pot să corespundă cu interesele unor țări mai mici sau/și mai slabe așa cum este România.
În toată istoria lor, aflați între state puternice, precum Turcia, Polonia și Austro-Ungaria, iar după 1711 cu Rusia, după ce ”nefericitul Cantemir” – cum îi spunea Eminescu – i-a încurajat pe ruși să-i înlocuiască pe turci, românii au avut de suferit: robie, oprimare, năvăliri și ocupație militară.
Unirea Principatelor
Se vor găsi destui care să strige că România își datorează existența ei Marilor Puteri. Ne vor argumenta că la Congresul de la Paris din 1856 cele :apte Puteri participante (Franța, Marea Britanie, Imperiul Habsburgic, Prusia, Imperiul Otoman, Regatul Piemontului și al Sardiniei și Rusia) ne-au permis să realizăm Unirea celor două Principate, Moldova și |ara Românească. Dar dacă analizăm mai atent contextul istoric, vom constata că a fost înainte de toate o sancțiune dată Rusiei, învinsă în războiul Crimeii și care a fost și îndepărtată de la gurile Dunării prin înapoierea către Moldova a trei județe (din opt) din sudul Basarabiei, respectiv județele Cahul, Ismail și Bolgrad. Dintre toate Puterile participante, Franța a fost cea mai mare susținătoare a românilor, pentru că împăratul Napoleon III intenționa să submineze poziția rusească în Balcani.
În același timp, Unirea Principatelor era condiționată de niște prevederi, care erau contrare unei uniri adevărate și – mai mult – termenul de 7 ani o făcea vulnerabilă, dacă nu superfluă. A fost nevoie de acea extraordinară și rară situație istorică în care românii s-au mobilizat și au reușit să exploateze o ”scăpare” din Tratat, alegând același domn în ambele principate, iar ulterior și-au consolidat poziția obținând acceptul Turciei – pusă în fața faptului împlinit – pentru un singur parlament și o singură armată. Să nu uităm faptul că Principatele Unite continuau să fie vasale Turciei.
Unirea a fost consolidată după 7 ani, prin aducerea lui Carol de Hohezollern ca principe în locul lui Alexandru Ioan Cuza detronat. Opinia noastră este că și de data aceasta românii – oamenii politici ai vremii – au acționat în concordanță cu situația politică de pe continent, nepermițând desfacerea Unirii după trecerea celor 7 ani, pentru că în Tratat nu era nimic precizat după această dată și chiar dacă ar existat o clauză ereditară, Cuza nu avea copii băieți legitimi.
Momentul 1877
Si vine momentul 1877, când echilibrul dintre marile Puteri se schimbase, iar Rusia care-și urmărea țelurile de la Ecaterina II și Petru cel Mare, dorea să scoată Turcia din țările slave de la sud de Dunăre și să se apropie astfel de Dardanele și Constantinopole. Pentru ca armata rusească să poată intra în luptă contra turcilor din Bulgaria, trebuia ca să treacă pe teritoriul Principatelor, ceea ce desigur puteau să o facă cu acceptul nostru sau cu forța. Românii erau prinși la mijloc între două Mari Puteri ale vremii – Rusia și Turcia. A fost aleasă soluția de a accepta trecerea armatei rusești pe teritoriul românesc, în care scop a fost semnat pe data de 4 Aprilie 1877 o Convenție militară, care la articolul 1 prevedea că: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menține și a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a menține și a apăra integritatea teritorială a României”, cu alte cuvinte Rusia se angaja să respecte statu-quo-ul, să nu intre ca ocupant și nici să pretindă schimbări de frontieră.
LiPSA de fair-play Rusiei
Urmarea este cunoscută, Rusia nu și-a respectat angajamentul, deși românii – inițial neutri – au intrat în război – la cererea expresă a Marelui Duce Nicolae, fratele țarului Alexandru II, comandantul armatelor ruse din războiul ruso- turc. Acesta, după două înfrângeri severe în fața turcilor, la Plevna, a trimis la 19 iulie 1877 următoarea telegramă cifrată domnitorului Carol I: “Turcii … ne zdrobesc. Rog sa faci fuziune, demonstrațiune și dacă se poate să treci Dunărea, după cum dorești ”. În memoriile sale, generalul A. Cernat ministrul de Război al Romaniei noteză reacția Marelui Duce Nicolae când a fost anunțat de intrarea în război a trupelor române: “Vous tombez comme la Providence …”.
Prin jertfa de sânge a dorobanților – țărani români – soarta războiului s-a întors, coaliția ruso-română fiind învingătoare, iar comandantul suprem al forțelor turcești predându-și sabia colonelului român Cerchez. :i ca să ne dăm seama de câtă bază se putea – și se poate pune – pe promisiunile rusești , este interesant de a aminti că Serbia s-a lăsat antrenată în război pentru că Rusia i-a promis Bosnia, iar Muntenegrului – Herțegovina. Anterior însă, pentru a-și asigura neutralitatea Austro-Ungariei, Rusia încheiase cu aceasta o convenție – desigur secretă – că va ceda acesteia tocmai Bosnia și Herțegovina.
Tratatul preliminar de la San Stefano
După încheierea războiului, între Imperiul Rus și cel Otoman a fost semnat la 3 martie 1878 la San Stefano un Tratat preliminar, prin care independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19), cu deosebirea că atunci Dobrogea era un ținut pustiu și nevalorificat, spre deosebire de cele trei județe sud-basarabene. În plus va deveni un subiect de vrajbă cu vecinii bulgari.
Aceasta a fost “recunoștința” Rusiei pentru ajutorul decisiv pe care l-a primit de la armata română într-un moment disperat pentru soarta armatei rusești în Balcani. Prin tratatul ruso-turc se prevedea crearea unei Bulgarii autonome, ce era de fapt un avanpost al intereselor rusești în zona Strâmtorilor, precum și dreptul rușilor de a interveni în toate treburile creștinilor din Imperiul Otoman.
Berlin Congresul
Considerând că Tratatul de la San Stefano dădea Rusiei o prea mare infuență în sudul Dunării, la inițiativa lui Bismarck, cancelarul noului Imperiu german, a fost organizat Congresul de la Berlin, din 13 Iunie-13 Iulie 1878, la care au participat Germania, Marea Britanie, Imperiul Austro-Ungar, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia. România a fost invitată și ea, însă reprezentanții ei au avut doar dreptul să facă o declarație în timpul lucrărilor. Discuțiile, dar mai ales hotărârile Congresului au demonstrat cum se ”joacă” Marile Puteri pe hartă cu frontierele și cum își realizează compromisurile în total dezinteres cu speranțele țărilor mici. Principatul autonom Bulgaria era micșorat față de varianta prevăzută în pacea de la San Stefano, prin înființarea provinciei autonome Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de Turcia. Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina, iar Anglia lua Insula Cipru, ca urmare a unei înțelegeri cu Turcia.
În ceea ce privește România, au fost păstrate prevederile tratatului de la San Stefano: recunoașterea independenței României, cedarea către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei și acordarea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei șerpilor României.
Dar în același timp, la Berlin a fost condiționată recunoașterea independenței României de acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară, la grămadă. S-au făcut presiuni asupra reprezentanților români, Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu, în special, de cancelarul Otto von Bismarck, care era în relații strânse cu un mare bancher evreu din Germania. Reprezentanții români nu au cedat presiunilor, argumentând că marea masă a evreilor recent sosiți în țară nu erau integrabili în societatea românească și că naturalizarea se va face în mod individual.
Diplomații români au intervenit la Marile Puteri unde credeau că vor găsi înțelegere: Viena, Londra, Berlin și Roma, dar totul a fost în inutil. Lordul Beaconsfield (primul ministru britanic) s-a mărginit să declare cinic, “ingratitudinea este adesea răsplătirea națiunilor”. Congresul de la Berlin consacră recunoașterea internațională diplomatică a independenței de stat, pe care România și-o proclamase la 9 Mai 1878 și fusese ratificată de domnitorul Carol a doua zi. Prin înlăturarea suzeranității otomane, cât și a tutelei marilor puteri garante, România și-a dobândit egalitatea juridică cu toate statele suverane și astfel s-a putut realiza înălțarea României la rangul de regat. Declarațiile celor două camere ale Parlamentului au loc în ziua de 13 Martie 1881 și este acceptată de rege pe data de 10 Mai în același an. Dar să nu ne închipuim că prin aceasta, România a depășit stadiul dependenței de jocul Marilor Puteri.
Originile Tratatului de la 1883 cu Austro-Ungaria
În confruntarea cu Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar tinde să-și asigure granițele: astfel în 1881 încheie o alianță austro-sârbă, iar 1882 Italia se aliază cu Germania și Austro-Ungaria formând Tripla Alianță. În mod natural, aspira și la încheierea unui tratat cu România, dar aceasta se lovea de dificultăți importante: chestiunea Dunării și interesele majorității românești din Transilvania. La insistențele cancelarului Bismarck, Austro-Ungaria reușește – trecând peste propriile rețineri – să determine guvernul român să încheie la data de 30 Octombrie un Tratat de alianță secret.
Activitățile marelui ziarist – și cel mai mare Român, care a fost Mihai Eminescu – pentru sprijinirea acțiunilor românilor transilvăneni, acțiuni orientate pentru unirea cu România, au dus la ostracizarea sa și scoaterea din viața publică sub pretextul unei crize de nebunie. Paradoxal și trist în același timp, cei care au contribuit la această mârșavă măsură – pentru că deranja pregătirile pentru semnarea Tratatului, au fost chiar Junimiștii, în frunte cu Titu Maiorescu. Iar dacă ne gândim că – așa cum vom vedea – Tratatul nu s-a pus în aplicare, vinovăția celor implicați nu poate fi iertată nicicum.
România sub presiunile Marilor Puteri
Atentatul de la Saraievo, căruia i-au căzut victime arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului imperial austro-ungar și soția sa, a constituit pretextul pentru declanșarea primului război mondial. Spunem pretextul, fiindcă există opinia aproape unanimă că războiul era inevitabil. Deși regele Romaniei, Carol I era german prin origine, opinia publică românească și clasa politică în marea ei majoritate era de partea Antantei. Considerând că țara nu este pregătită pentru o astfel de conflagrație, Consiliul de coroană întrunit la Sinaia în Iulie 1914, la care au participat membrii guvernului, și oameni politici din opoziție, a hotărât, în condițiile în care și Italia făcea la fel, ca România să adopte o politică de neutralitate armată, respingând astfel cererea regelui Carol I de a intra în război de partea Puterilor Centrale. Marile Puteri, reunite în cele două alianțe, Tripla Alianță și Antanta – aceasta din urmă formată din Anglia, Franța și Rusia, vor depune eforturi diplomatice, presiuni asupra guvernului României și se vor întrece în promisiuni pentru a-și asigura participarea noastră la efortul de război. Mai întâi Puterile Centrale, adică Germania și Austro-Ungaria – Italia se declarase neutră – fac presiuni și promisiuni, militarii fiind convinși de importanța câștigării participării României. Se aprecia că Germania nu va fi în stare să bareze rușilor drumul spre Ungaria și Transilvania fără o colaborare activă a României înainte de venirea iernii, ”de aceea va trebui să obținem această colaborare cu orice preț, pe de-o parte prin îndeplinirea dezideratelor României în interiorul monarhiei, pe de altă parte prin cedarea județului Suceava”.
Înfrângerea austro-ungarilor de la Lemberg și înaintarea rusescă în Bucovina, precum și știrea conform căreia Rusia ar ceda Bucovina românilor doar pentru a intra în război de partea lor provoacă panică la Berlin și Viena. Sunt avansate în discuții cedări teritoriale în Bucovina și promisiuni pentru autonomia Transilvaniei. Se duc negocieri – sprijinite mai ales de Germania – cu liderii românilor transilvăneni, dar toate negocierile au eșuat din cauza intransigenței primului ministru Istvan Tisza care nu a acceptat nici un fel de îmbunătățire a situației românilor din imperiu.
În același timp și Antanta făcea încercări disperate să ne atragă în tabăra ei. Dar România avea triste experiențe cu Rusia, una chiar recentă din timpul războiului de la 1877-1878. Mai mult, rușii sperau să obțină Constantinopolul la conferința păcii, dar stăpânirea de către Rusia a Constantinopolului și a strâmtorilor, ar fi însemnat sugrumarea economică a României prin tăierea singurei căi de acces spre mările și oceanele lumii, iar asta România nu putea accepta. Din motive geografice și ale interesului direct într-o cooperare militară, rolul preponderent al negocierilor cu România l-a avut Rusia, secondată de Franța, aceasta prin prisma simpatiei și încrederii de care se bucura în cercurile conducătoare și opinia publică română.
Dovada interesului rusesc este aprecierea marele duce Nicolae din Martie 1915: “imediata cooperare a Italiei și României este o necesitate imperioasă”, iar mai departe: “fără colaborarea imediată a Italiei și a României, războiul se va prelungi multe luni de acum încolo, cu riscuri teribile”. Succesele militare îi fac pe ruși să mărească presiunea pentru intrarea României în războiș astfel, Rusia ne oferă Bucovina din care ocupase jumătate, numai să intrăm în război, oferind și garanții împotriva unui atac bulgar de la sud, dar nimic despre Basarabia.
Convenția secretă Rusia-România
La 1 octombrie 1914 se semnează o convenție secretă în care se scria: „Rusia se angajează să recunoască României dreptul de a-și anexa regiunile monarhiei austro-ungare cu populație română. În Bucovina, delimitarea teritoriilor ce urmează să fie anexate Rusiei sau României se va face după criteriul majorității etnografice a populației. România va avea dreptul să ocupe aceste teritorii în momentul care-l va socoti prielnic. Cât privește România, ea se angajează să păstreze până la data acestei ocupații o neutralitate binevoitoare față de Rusia.” Ulterior Brătianu acceptată convenția cu unele adăugiri acceptate de partea rusă: ”României i se garantează de către Rusia status-quo-ul teritorial în frontierele ei actuale. Frontiera între partea rusă și partea română a Bucovinei va fi râul Prut, obținându-se astfel un hotar trainic între cele două state.” Dar, rușii tergiversează recunoașterea cererilor românești în privința Bucovinei și Banatului.
Anglia și Franța vor afla și aproba mai târziu această convenție, impulsionată de partea rusă mai ales în urma informației că Austria ar fi propus României autonomia Transilvaniei în cazul în care intră în război de partea centralilor. Desigur că liderii românilor transilvăneni ar fi agreat autonomia cu parlament propriu după modelul Croației, știut fiind că în acest caz unirea era doar o chestiune de timp, fără sacrificii militare contra germanilor.
Condițiile cooperării României cu Antanta
Condițiile cooperării fuseseră definitiv fixate și comunicate miniștrilor Antantei la 4 noiembrie 1915. Condițiile militare erau întregite de cele politice. România cerea, în caz de izbândă, îndeplinirea integrală a revendicărilor sale naționale peste Carpați: alipirea Transilvaniei propriu-zise, Banatul și Bucovinei întregi și a părților românești din Crișana și Maramureș. Iar ca garanție că România nu va mai fi nesocotită și maltratată ca la Congresul din Berlin, ea va fi reprezentată la masa verde a Conferinței de pace cu drepturi egale cu celelalte popoare aliate. Aici era punctul nevralgic al relațiilor noastre cu Rusia. Spre a avea siguranța dinspre vecinul imediat și aliatul nesigur, Brătianu cerea ca obligațiile luate de Rusia să aibă girul celorlalte puteri aliate, ”a acelor state care au respectul istoric al semnăturii lor și care, chiar războiul mondial îl dezlănțuiseră pentru că voiau, o dată pentru totdeauna, și cu jertfele pe care le comportă, să împiedice ca de aci înainte tratatele între state să fie zdrențe de hârtie sau hrisoave fără drepturi”.
Ca o semnificativă dovadă de neîncredere față de Rusia, chiar în convenția din 1914 – amintită mai sus – se introdusese garanția statu-quo-ului teritorial al României în frontierele ei actuale, împotriva unor încălcări din partea aliatului suspect, iar Rusia se obliga să facă să se ratifice de cabinetele din Paris și Londra angajamentele luate. Guvernul român a semnat un tratat cu Aliații pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august același an.
O informație cutremurătoare
România a intrat în război de partea Antantei, pe baza unor Tratate, carei îi certificau realizarea unor obiective naționale, dar istoricul militar britanic John Keegan afirmă că: mai înainte de intrarea în război a României, Aliații căzuseră de acord în secret să nu-și onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială românească. Așa înțeleg Marile Puteri să-și onoreze obligațiile asumate față de aliați.
(va urma)
:tefan Horia – istoric, analist politic, corespondent permanent București
